Unde a disparut notiunea de familie?

In orice familie care se respecta exista niste norma elementare care se respecta cu sfintenie. Si nu ma refer la acele familii deosebit de conservatoare, in care - din respect exacerbat, copiii li se adreseaza parintilor la persoana a doua plural. Nu in asta consta, neaparat, respectul. De multe ori, aceasta bariera de exprimare se rasfrange in comunicarea dintre parinti si copii, cu efecte negative asupra ambelor parti. Cand o tanara de 16- 17 ani isi considera mama drept cea mai buna prietena si ii face confidente este un lucru cat se poate de bun. Se spune - si eu chiar cred acest lucru - ca parintii sunt cei mai buni prieteni ai copiilor lor si le pot fi cei mai buni sfatuitori, cel putin prin prisma intelepciunii si a experientei personale. Pe de alta parte, de cele mai multe ori, parintii vor doar binele copiilor lor, nu sunt gelosi sau invidiosi (asa cum poate fi cazul unor prietenii obisnuite intre tineri de aceeasi varsta) Dar cand aceasta fata primeste de la mama careia i s-a confesat o serie de injurii sau aceasta ii spune, cu seninatate, tatalui: fata noastra e indragostita!, dispare increderea copiilor in fata mamei. Si prima conditie pentru existenta unei familii armonioase e pe cale de a disparea. Notiunea de familie, in acceptiunea moderna nu mai permite respectarea regulilor din perioada interbelica. Atunci femeile care lucrau erau foarte putine. Cele mai multe dintre ele isi cresteau copiii si aveau grija de sotul lor si de casa. Daca erau instarite, supravegheau femeia din casa, bucatareasa si bona copiilor, astfel ca totul sa se desfasoare fara probleme. Masa trebuia sa fie pusa la ora pranzului, cand sotul venea acasa pentru a manca. Copiii erau si ei spalati, asezati cuminti la masa, in asteptarea tatalui. Si la tara se respecta acelasi ritual; masa de pranz in familie era sfanta. Toata lumea se aduna la masa la aceeasi ora; se spunea rugaciunea, se taia mamaliga sau se facea o cruce mare pe fundul painii (in semn de multumire pentru hrana cea de toate zilele) si sa manca in liniste. Nimeni nu vorbea la masa, nimeni nu se eschiva de la vreun fel de mancare. Daca un copil (cum a fost si cazul meu!) nu voia sa manance supa, nu primea nici felul doi si era "alungat" de la masa. Atunci mi s-a parut exagerat; nici acum nu consider altfel, dar sunt de parere ca acea educatie ne-a format asa cum suntem astazi. (Cum ar spune un amic, s-a gresit, de fapt, in educatia noastra, pentru ca suntem niste inadaptati care nu stiu sa fure, sa minta, sa insele etc.)
In familie fiecare isi avea rolul lui bine stabilit; tata avea in grija curtea, animalele, rezolva problemele care se iveau. Mama se ocupa de casa, de curatenie, de mancare, de copii - ii ajuta, daca putea, sa isi faca lectiile. Daca mama avea doar patru clase (cum erau multe dintre mamele de la tara), se limita la a-si pune copiii sa-si faca temele. Eventual ii asculta la lectii seara, sa fie sigura ca odraslele si-au rezolvat indatoririle de peste zi. Asta era sarcina copiilor - sa invete! In plus, daca parintii aveau nevoie de ajutor (fie tatal, fie mama), isi solicitau copiii, iar acestia nu aveau tupeul sa obiecteze. Cred ca nici macar nu se gandeau ca au posibilitatea de a se razvrati.
Regula de baza era: "Cat traiesti in casa mea, te supui regulilor mele. Dupa ce te vei muta la casa ta, nu ai decat sa-ti faci reguli proprii!". Chiar daca poate parea o relatie rece, ea nu era nicidecum asa. Si atunci parintii isi iubeau copiii, iar acestia isi adorau parintii.
Astazi, am de multe ori impresia ca notiunea de familie a disparut; nu a disparut ca notiune, ci ca si aplicatie, ca si practica. La fel ca si viata noastra de zi cu zi, familia este intr-o goana continua. Tata se trezeste pe la 6.00 sau 7.00, sa mearga la serviciu. Nu mai are timp de mic dejun, asa ca se limiteaza la o cafea si o tigara si fuge la serviciu. Cu masina, fireste, ca autobuzul nu-i prieste! Mama se trezeste si ea cam la aceeasi ora, sa  puna de cafea si sa-si pregateasca copiii pentru scoala sau gradinita. Nici acestia nu iau micul dejun, ca se trezesc tarziu, dupa ce suna toate ceasurile si telefoanele din casa. Copiii pleaca la scoala; mama pleaca si ea la serviciu. Fiecare vine acasa la alta ora. Copiii vin primii, isi incalzesc mancarea (daca sunt suficient de mari si nu e nevoie de sprijinul unei bone sau a unei bunici pentru aceasta operatiune). Parintii vin mult mai tarziu, pe la 5 sau 6 sau ...9, depinde unde lucreaza fiecare. Mananca separat, isi incalzesc separat mancarea. Seara nimeni nu mai are nici timp, nici chef de nimeni. Mama spala, gateste, calca eventual face curatenie (daca nu-si rezerva ziua de sambata pentru aceasta din urma operatiune). Copiii ies la plimbare; daca nu o fac, se baricadeaza in camera lor si stau pe internet (facebook, filmulete etc.) - isi mai fac si lectii, dar mult mai putin (lectii isi fac, de regula, cei din clasele 1-8). Tata, obosit, se aseaza in fotoliu si se uita la televizor. Uneori mai citeste o carte. Mama,  printre picaturi, se uita la televizor, citeste cateva randuri dintr-o revista sau o carte usurica (nu vreau sa generalizez; sunt multe femei care citesc mult, iar la televizor nu se uita aproape niciodata). A, si ca sa nu uit: in numai 3 zile am vazut in autobuz doua femei (una mai tanara, cealalta mai de varsta a doua), care citeau romane! Mi s-a umplut inima de bucurie, pentru ca un astfel de peisaj nu mai vazusem de multa vreme. 
In fine, sa revin la familie. De multe ori casa este confundata cu hotelul. Copii, parinti, vin acasa ca sa manance, sa faca dus, sa se uite la televizor si sa doarma. Foarte putine familii mai traiesc ca niste familii veritabile, cu comunicare continua, cu preocupari impartasite, cu program comun. Parca ne-am instrainat cu totii de ceea ce presupunea odinioara notiunea de familie. Din acest punct de vedere, mi-ar placea sa ma intorc in timp, macar cu vreo 70-80 de ani.
In ritmul acesta, pe viitor nici nu se vor mai casatori oamenii. Cred ca femeile vor fi cele care vor spune "pas". Pentru ca, in ciuda emanciparii, greul unei familii tot pe umerii lor cade. Nu le compatimesc, sunt si eu femeie, dar cred ca lupta pentru supravietuire ne-a facut pe toti mai individualisti, mai solitari. Mai straini si mai egoisti. Mai tristi...