luni, 31 ianuarie 2011

Gorilele cu Jeep sau Postulatul lui Puric

"Noi, ca popor, pentru a supravietui, trebuie sa ne retragem in munti, in cultura. Altfel ne calca gorilele cu Jeep-ul."  - aceasta afirmatie apartine lui Dan Puric si a fost facuta recent, intr-un interviu exceptional. Mi-as fi dorit enorm sa pot spune ca Mimul face afirmatii nefondate - din pacate, insa, cel putin in opinia mea, este vorba despre un postulat. Ii voi spune Postulatul lui Puric.
M-am intrebat deseori de ce romanii au multe expresii profunde, recitate fara nici o greutate dar deseori neintelese si, cu atat mai mult, auto-educative - gen: "S-a suit scroafa in copac!".
De parveniti infumurati e plina Romania. Oamenii cu bun simt aleg, de cele mai multe ori, sa stea in spate, sa nu se dea in spectacol, sa nu epateze prin mai nimic, desi ar putea-o face prin inteligenta si comportamentul lor. Dar, revenind la gorilele cu Jeep, e suficient sa deschidem ochii pe strada sau in jurul nostru pentru a le vedea. De regula, Jeep-ul e asortat la manele, la ghiuluri mari, la lanturi de neam-prost agatate la gat, la ceasuri scumpe, la haine de firma purtate cu eticheta la vedere, la ochelari de soare de fitze si telefoane mobile de ultima generatie. La toate aceste accesorii se adauga femeia - femeia gorilei a finuta, gen "modeala", bine dotata fizic, elegant imbracata, parfumata strident (ca doar nu a dat sute de lei pe un parfum scump si sa il foloseasca discret). Femeia gorilei - ca si gorila, dealtel - se lauda cu toate cunostintele sus-puse pe care le are. Daca a fost la teatru (intr-un exces de culturalizare impus de barbatul ei) mentioneaza ca a avut bilete in randul al doilea, iar alaturi de ea a stat d-na X- nevasta patronului Y. Nu prea conteaza ce piesa a vazut, ce actori s-au aflat pe scena sau ce alti artisti s-au aflat in sala. Oricum ei sunt prea mici, prea prost imbracati si prea modesti. Nu au "stil" agreat de gorila si de femela gorilei.
Gorilele vorbesc tare, rad tare, ragaie cand le vine si li se pare ca li se cuvine totul. Incearca cu disperare sa atraga atentia asupra lor. Li se pare ca toata lumea trebuie sa stea la picioarele lor, intr-o prea-umila aplecare. Gorilele au o predilectie spre a jigni oamenii din jur, in special pe intelectuali - semn ca, undeva in strafundul fiintei lor, sunt constienti de propria lor (non)valoare. Iar daca pentru drac exista tamaia ca leac, pentru gorila leacul este cultura.
Mai grea este, insa, identificarea miscibilitatii dintre gorila si cultura.
Pana una-alta, sunt ferm convinsa ca e greu sa te transformi din gorila in om - nu am fost niciodata adepta teoriei lui Darwin. Si atunci, ca o concluzie personala, prefer de o mie de ori sa nu am Jeep, dar sa pot fi catalogata drep om. Cu o mare.

vineri, 28 ianuarie 2011

Quo vadis?

Astazi am fost in incapacitate de actiune, lucru care mi se intampla foarte rar. Intarziasem la o intalnire si am vrut sa iau un taxi. Ce-i drept, nu aveam de parcurs mai mult de 1,5-2 km, insa cum eram in criza de timp si nu imi place sa intarzii, am considerat ca asta ar fi rezolvarea rezonabila. In plus, pe traseul respectiv nu circula nici un mijloc de transport in comun. Am deschis, asadar, usa taximetrului si l-am intrebat pe sofer (un nene cu par alb si fata zambitoare, de la care m-as fi asteptat sa fie un as in ale prestarii de servicii) daca ma duce la destinatie. Automat, pe fata lui a aparut o grimasa si mi-a spus ca nu ma poate duce, ca sta de mai bine de o ora in statie si nu face un drum atat de scurt. Afara ningea, din fericire nu batea si vantul. Am ramas interzisa si am spus doar:ok, in regula; apoi, cu pasul foarte grabit am plecat spre intalnirea mea, pentru a nu intarzia prea mult. Am stat si m-am gandit apoi ce puteam face: simplu, reclamatii la OPC, la Camera Taximetristilor sau mai stiu eu la ce alte foruri abilitate. Insa nu as fi rezolvat nimic - mai mult, mi-as fi creat mie o multime de probleme; in primul rand as fi intarziat, in al doilea rand as fi pierdut timpul cu formularea reclamatiilor, cu umblatul de la Ana la Caiafa pentru a depune petitia etc. Totul pentru ca in final sa nu rezolv nimic - poate, cel mult, o amara satisfactie ca nu am lasat lucrurile in voia lor.
Apoi as fi putut sa ma enervez, sa il apostrofez sau sa tip la el - dar asta era in detrimentul meu. Pe de-o parte nu stiu care ar fi fost reactia lui (de la prosti te poti astepta la orice reactie), iar pe de alta parte o faceam pe nervii mei (care sunt pretiosi pentru mine si nu merita sa ii irosesc pentru orice tembel).
Sa fie oare educatia noastra deficitara? Cred ca nu e vorba doar despre asta - e mult mai mult.
Am devenit din ce in ce mai prudenta, pentru ca totul s-a schimbat in ultimii ani. De cand ProTV (pe care eu personal il consider responsabil de manelizarea Romaniei) a dat "tonul la cantec": violenta explicita - stirile lor abunda in violuri, crime, pedofilie, jafuri (de zici ca intreaga Romanie este preocupata numai de aceste lucruri) - filme insangerate etc. tinerii nostri si-au shimbat radicat mentalitatea si comportamentul. Si, ce-i mai grav, a ajuns sa li se para normala anormalitatea de societate in care traim. Daca gresesc, mi-ar placea tare mult sa fiu corectata cu argumente.

joi, 27 ianuarie 2011

varsatori in neuitare

Astazi este ziua lui Florin Piersic! M-am gandit cu drag la el si i-am urat in gand "La multi ani!". Mi-am amintit apoi vara fierbinte a anului 1994. Eram la Neptun si tineam mortis sa fac un interviu cu Piersic. Era la mare cu Florinel (Florin Piersic jr.) si stateau intr-o camera la hotelul Decebal. L-am prins in ultima sa zi de vacanta si l-am abordat direct. M-a invitat relaxat in camera lor, in care erau bagaje claie peste gramada. Mi-a spus inca de la inceput ca este foarte grabit; acest lucru nu l-a impiedicat sa imi acorde cateva ore din timpul sau, ore in care a vorbit fara intrerupere. Cu chiu cu vai reuseam sa-mi strecor intrebarile printre amintirile lui. Mi-a vorbit despre Lucica, sora lui care a murit inecata la doar 15 ani; mi-a vorbit despre cele trei Ane din viata lui (Tatiana - mama lui Florinel, Anna Szeles, mama lui Daniel, si Ana Torok), mi-a vorbit despre piersici, despre anii petrecuti in Moldova, despre frumusete, suflet, iarna, zapada. M-a fascinat cu dragostea lui de viata, cu iubirea de oameni, cu daruirea de care este capabil.
Apoi, in memorie mi-ai aparut alti oameni dragi mie, si multor romani. Din pacate, acestia nu mai sunt printre noi, insa ne-au infrumusetat viata si ne-au redat bucuria de a trai. Este vorba despre Stefan  Iordache si Gil Dobrica. Pe amandoi i-am cunoscut in aceeasi vara, 1994. Cred ca a fost vara in care mi-am innobilat sufletul "furand" din rafinamentul  oamenilor pe care i-am intalnit, i-am intervievat si mi-au marcat definitiv gandirea. Oameni carora le multumesc toata viata pentru ceea ce mi-au oferit!
Desi au fost multi altii, fac referire la Piersic, Dobrica si Iordache din simplul motiv ca toti trei s-au nascut in zodia varsatorului. (Si, spun cu mandrie, in aceeasi zodie m-am nascut si eu!). Nu sunt adepta zodiacului zilnic, nu-l citesc si nu cred in  el. Dar cred ca tarie ca stelele ne influenteaza viata si ca, in functie de steaua sub care ne-am nascut, suntem sau nu norocosi, intelegem sau nu ce este important in viata, suntem sau nu ancorati in realitate.
Cine nu a avut sansa de a sta de vorba cu acesti artisti ii cunoaste doar din aparitiile TV; dar nu poti cunoaste aparentele. De aceea, pentru a aduce un omagiu celor doi artisti trecuti in nefiinta, imi amintesc cu drag de orele petrecute alaturi de ei si astern pe blog cateva randuri in memoriam. "Hai acasa" si "Cel mai iubit dintre pamanteni" - numai atat daca ar fi facut Gil si Stefan si era mai mult decat suficient. Dar au lasat mult mai mult romanilor - important este ca noi sa apreciem ceea ce avem de la ei. Sa ascultam muzica lui Gil si cea a lui Stefan Iordache. Sa cumparam DVD cu filmele lor de capatai (in opinia mea, cel putin): Nea Marin miliardar - Gil Dobrica, si Cel mai iubit dintre pamanteni si sa invatam de le ei ce inseamna dragostea de viata, bucuria de a trai, punerea sufletului in tot ceea ce facem. Ma inclin in fata memoriei lor si imi exprim speranta ca vor fi mereu niste varsatori in neuitare.

miercuri, 26 ianuarie 2011

vina noastra, a tuturor

Am primit pe e-mail un mesaj foarte frumos. Atat de frumos incat consider ca trebuie sa il  vada cat mai multa lume. Asa ca, fara a intentiona sa "fur" creatia altcuiva (nu stiu cine este autorul acestui mesaj!), il voi posta mai jos.

Cu totii suntem de vina cel putin pentru ca ...
 
1. Pentru că ne urâm între noi:  Ardeleni vs. bucureşteni, olteni vs. moldoveni, posesori de "Logan" vs. posesori de "BMW" SH de la nemţi, admiratori ai lui Mircea Badea vs. critici ai lui Mircea Badea, dinamovişti vs. stelişti, corporatişti vs. antreprenori, cumpărători vs. dezvoltatori imobiliari, etc, etc..

2. Pentru că suntem "Gică Contra" din naştere: Orice iniţiativă în mintea noastră este sortită eşecului. "Cum, afacere în agricultură? Nu ai nicio şansă. Să vinzi cartofi la piaţă, nuuuu! Să deschizi un chioşc, nuuu, te mănâncă mafia locală, îţi sparg ăştia magazinul, vine banca şi îţi ia casa, etc, etc.". Nici nu vedem că alţii reuşesc în jurul nostru . "Eh, ăştia au pile..."

3. Pentru că indiferent cât de scurt este drumul de parcurs, sau cât de aglomerat este traficul, noi ne urcăm în maşină.( "ca să ajung mai repede...")

4. Pentru că nu ne bucurăm de viaţă. Suntem mici roboţei doborâţi de grija zilei de mâine .

5. Pentru că vecinii mai vechi din bloc se consideră proprietari ai locurilor de parcare publice din faţa blocului.

6. Pentru că ridicăm 100 de biserici şi 2 şcoli.

7. Pentru că ne înfofolim copiii cu 2 tricouri şi 3 pulovere chiar dacă sunt 20 de grade afară.

8. Pentru că suntem săraci din cauza prostiei şi nu ne dăm seama.

9. Pentru că suntem egoişti: investim tot ce avem în propriile locuinţe, însă nu vrem să dăm niciun ban pentru reparaţia blocului în care trăim, pentru parcuri, pentru curăţenie publică, pentru multe altele care aparţin şi altora....

10. Pentru că l-am ales de trei ori pe Iliescu şi de două ori pe Băsescu.

11. Pentru că deşi avem o mulţime de femei frumoase, suntem o naţie de "frustraţi"

12. Pentru că am lăsat să apară Guţă, Salam, Minune .

13. Pentru cozile de la loto de Crăciun şi înainte de alegeri.

14. Pentru că nu suntem capabili să ne adaptăm la noile tehnologii. Părinţii şi copiii lor nu prea mai discută, pentru că părinţii nu sunt capabili să pornească un mp3 player sau să intre pe yahoo.

15. Pentru că la nuntă invităm toţi cunoscuţii şi necunoscuţii la nunţile cărora am mers şi noi la rândul nostru.

16. Pentru că McDonald's este un succes în România .

17. Pentru că românii care mai fac ocazional un sport sunt atât de rari încât întorci capul după ei prin parcuri.

18. Pentru că burta la bărbaţi este 'sexy"

19. Pentru că pădurile noastre (câte mai sunt), după weekend-uri arată ca o groapă menajeră.

20. Pentru că nu facem nimic dacă nu suntem plătiţi.

21. Pentru că nu înţelegem termenul "solidaritate socială" - mulţi dintre noi consideră că banii pe care îi dau la fondul de pensii sunt un fel de "depozit bancar" pentru bătrâneţe. Nicidecum că acesta este ajutorul nostru pentru bătrânii şi bolnavii care nu mai pot munci.

22. Pentru că facem rate la bancă pentru plasmă şi maşină de spălat vase fără să ne pese de comisioane şi dobânzi, apoi dăm vina pe bănci că ne jefuiesc.

23.  Pentru OTV

24.  Pentru că suntem invidioşi. Pe colegul care a fost promovat, pe vecinul care şi-a pus termopan, pe fratele care şi-a făcut vilă şi pe colega care arată mai bine. Nu ne întrebăm ce au făcut ei ca să ajungă acolo (muncă, sport, învăţătură, efort etc). Nuu, e mai simplu să găsim explicaţii de genul "şi-o trage cu şeful,fură, are noroc."

25.  Pentru că mai ţinem milieul şi peştele de pe televizor.

26.  Pentru că deşi turcii ne-au cotropit sute de ani, noi la şcoală învăţăm despre cele câteva victorii pe care le-am avut împotriva lor. De parcă "Istoria" trebuie să fie motiv de mândrie, nu ştiinţă de studiu.

27.  Pentru că din şcoală ieşi aşa cum ai intrat.

28.  Pentru că aruncăm mizeria din maşină pe geam.

29.  Pentru că mergem la Mall fără să intenţionăm să cumpărăm ceva

30.  Pentru că donatorii de sânge sunt muritorii de foame care au nevoie de bonuri de masă.

31.Pentru că  nu ne place sa muncim....

 

duminică, 23 ianuarie 2011

Usturoiul, miresme de week-end

O durere crunta de masele, transformata in nevralgie m-a tintuit intreg week-end-ul. Aulin, paracetamol, aspirina, algocalmin - totul a fost inutil. Caria dentara s-a zbantuit in ritmul ei in zilele in care eu ar fi trebuit sa ma zbenguiesc in natura (sau in orice alt loc as fi decis sa o fac) si sa ma bucur de ceva relaxare. Nu a fost sa fie, motiv pentru care voi incepe indispusa (ca sa nu spun ca ma voi trezi cu fata la cearceaf) saptamana care vine si  care precede ziua mea de nastere. (Dar despre asta inca am timp suficient sa vorbesc). Lucru care nu va doresc si voua! (Doamne, ce suflet nobil pot sa fiu!).
Ce se intampla cand eram copil si ma durea maseaua? Ce se intampla cand faceam febra? Cand aveam puroi in gat? Cand tuseam?
Suntem tributari industriei farmaceutice si am uitat toate beneficiile Naturii Mama. (Nu ma refer la cea televizata, cu coronita de flori pe cap si cu salba de narcise in jurul gatului!).
Usturoiul cel bun la toate acum miroase rau! Sau se vinde la farmacie sub forma de pilule (e bun pentru tensiune, ar spune multi!).In regula! M-am gandit atunci sa sap adanc in memorie - foarte adanc!
In copilarie, cand - din cauza unei carii natange - ma durea maseaua, mama imi punea un catel de usturoi in carie si unul mai mare (astfel incat capatul sa ii ramana afara!) in ureche. Si stateam cuminte vreo ora-doua, pana cand simteam ca durerea e luata cu mana. Normal, a doua zi mergeam la doctor, insa tratamentul cu usturoi era eficient astfel incat sa suport durerea, altminteri insuportabila.
Daca faceam febra, imi punea pe picioare ciorapi inmuiati in otel cald, indoit cu apa, si repeta aceasta operatiuni pana cand febra ceda. Iar daca starea  mea proasta se datora gatului iritat, imi punea cartofi rasi (intr-o batista curata) imprejurul gatului si in pumni. Pana dimineata eram ca noua. Daca faceam puroi in gat trebuia sa fac gargara cu apa calda si multa sare. Repetam cateva zile gargara si apoi imi reveneam.
Acum ce facem? Medicamente, medicamente pana cand stomacul, ficatul, sistemul nostru imunitar sunt distruse. Si toate astea pentru ca radioul, televiziunea si, in general mentalitatea noastra nu mai percep alte solutii de vindecare decat cele chimice.  Am uitat ca Natura ne poate vindeca de toate bolile.Nu mai stim cum sa o facem. Pentru ca am "evoluat", chipurile!
De fapt am involuat atat de mult, incat ne este imposibil sa acceptam. Am pierdut din simplul motiv ca am acceptat sa ne guverneze banul. Si pierdem in continuare atat timp cat vom considera ca banul e solutia tuturor problemelor noastre.
 Noapte buna, tuturor.
O saptamana buna va doresc, din toata inima!

vineri, 21 ianuarie 2011

Tragedia Cuget Liber

Doamne, am ras cu lacrimi ....
M-a pus naiba sa citesc ultimele stiri postate pe site-ul Cuget Liber. Cand colo, vad un titlu aparut pe la ora 11.11: Tragedie!. Repede, impiedicandu-ma printre ramii calculatorului si printre titlurile insipide (doar uneori sugubete), deschid articolasul sa aflu ce tragedie s-a mai petrecut in orasul de la malul marii. Cu venele umflate la tample de emotie si cu inima batand tare, tare, aflu, cu stupoare, despre ce este vorba: "A murit regina sexului oral, Sexy Cora".
Daca s-ar fi vrut a fi un titlu zeflemitor, ar fi trebuit puse niste ghilimele. Daca s-a dorit a fi o stire informativa (si inclin sa cred ca acesta a fost sensul postarii), atunci Cuget Liber si-a iesit de tot din fire. In functie de ceea ce si-au dorit sa transmita publicului cititor, ar fi trebuit sa detalieze putin, sa explice pe ce criterii Cora a fost desemnata regina sexului oral; poate ar fi postat si niste desene explicative, mai invatau si copiii  nostri ceva util citind un ziar care se pretinde de factura serioasa. Daca si-au dorit ca toti barbatii sa verse siroaie de lacrimi, spre deliciul soriceilor din jur, atunci ar fi trebuit sa stie cati constanteni au avut parte de placerile oferite de sexy Cora.
In fine, ce o fi fost in capul jurnalistilor de la Cuget Liber mi-este greu sa inteleg; dar chiar si asa, nu pot decat sa le multumesc din inima pentru ca, intr-o zi de vineri, pe la ora 16.00, cand toata lumea se pregateste de un sfarsit de saptamana relaxant, ei m-au ajutat sa ma refulez prin ras, dupa o saptamana stresanta de lucru.
Ceea ce va doresc si voua.

joi, 20 ianuarie 2011

Banc celebru

Stiti ca, pe vremuri, era un banc celebru care suna asa: Cu cine se invecineaza URSS? Raspuns: cu cine vrea! Ei, bine, astazi  mi-am amintit bancul citind o stire din presa constanteana conform careia Radu Mazare il va sustine pe Nemirschi la alegerile pentru fotoliul de primar al municipiului Constanta. Cu amendamentul ca acest lucru se va intampla daca si numai DACA Mazare nu va mai candida. Ha, ha, ha! Aici intervine parafrazarea bancului. Cand va pierde Mazare Primaria Constanta? Raspuns: cand nu va mai dori sa candideze.
Cum s-a ajuns aici? De-a lungul anilor partidele politice si-au ales candidati necharismatici, fara priza la constanteni, ceea ce denota ca alegatorii au un prototip de candidat care sa ii reprezinte la Primaria Constanta. Sau, aparent au!  De fapt, lucrurile nu stau chiar asa. Mai bine zis, nu stau deloc asa.
Am afirmat de multe ori ca sansele unui candidat independent sunt mult mai mari decat ale unui reprezentant al partidelor politice sa castige Primaria Constanta.
A candida in Constanta, impotriva unui primar cum este Mazare nu este un lucru simplu. Asta insa doar la prima vedere, si analizand cu superficialitate situatia. Avand insa in vedere ca la alegerile din 2008 el a castigat cu un procent de 70%, insa l-au votat doar 25% din constantenii cu drept de vot... Iar aceia sunt "abonatii" - beneficiarii programelor sociale, pensionarii, clientela de partid si o parte din beneficiarii programului Case pentru tineri. Concluzia este foarte simpla: ceilalti constanteni nu au iesit la vot DEOARECE NU AU AVUT PE CINE SA VOTEZE! Iar vina o poarta partidele politice. Daca am dreptate sau nu, timpul va demonstra.  
Stiu insa ca, cu sau voia mea, in curand voi reveni asupra acestui subiect. Parafrazand sau nu un banc.


Este necesar un Abecedar al jurnalistilor? (II)


Cine este jurnalist? De la formator la ...deformator de opinie

Ei bine, imaginaţi-vă începutul anilor ’90, când presa (devenită, peste noapte) liberă era formată exclusiv din jurnalişti crescuţi de Academia Ştefan Gheorghiu. Pentru cei care sunt prea tineri pentru ca numele acestei academii să însemne ceva, trebuie să fac precizarea că singura Facultatea de Jurnalism din România era cea din cadrul Academiei de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu” de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român, Şcoala Superioară de Partid. Cu asta cred ca am spus totul ... jurnaliştii formaţi la Ştefan Gheorghiu cunoşteau regulile de concepere a unor texte jurnalistice şi cele de documentare dar, din păcate, erau mult prea îndoctrinaţi (şi mult prea comunişti) pentru a putea face faţă nevoilor de schimbare ale românilor, după evenimentele din decembrie ’89. Pentru că românii – cel puţin în primii ani ai deceniului 9 – erau dornici să citească ziare pline de prospeţime, anticomuniste, nu prăfuite şi pline de pupături în dos şi de limbaj de lemn cum erau cele de partid şi de stat, să urmărească ştiri de o factură, hai să-i spunem, occidentală şi să asculte la radio altă muzică decât cea patriotică. In acest context, au apărut ziarele libere şi independente (într-o măsură mai mică sau mai mare, dar nu acesta este scopul expozeului meu). Şi nu cred că era imagine mai frumoasă decât cea oferită de cozile făcute dis-de-dimineaţă, zi după zi, în faţa chioşcurilor de difuzare a ziarelor. Era „foame” de ziare, iar constănţenii – la fel ca şi locuitorii altor oraşe din România – devorau tot ce apărea pe piaţa media. Deşi existau ziarele, nu erau jurnalişti ... iată o dilemă căreia a trebuit să îi facă faţă şi să o depăşească patronii trusturilor media. Şi au găsit rapid soluţia: angajăm specialişti din alte domenii, dar care au talent jurnalistic. Aşa au apărut în paginile ziarelor semnături precum cea a lui Cristian Tudor Popescu, la ştiri de televiziune figuri precum cea a lui Radu Coşarcă, iar în presa locală nume precum cel al lui Radu Ştefan Mazăre. Insă nu doar inginerii s-au reprofilat în acei ani, ci şi avocaţi, profesori, absolvenţi ai Institutului de Marină etc.
Cum se alegeau aceşti viitori formatori de opinie? Foarte simplu, prin nişte concursuri dure, care constau în teste de cultură generală, teste de limbă şi literatură română şi de gramatică, şi în conceperea unor ştiri pe baza unor informaţii date. Aceste concursuri – la care adeseori candidau şi câte opt-zece persoane pe un loc – aveau menirea de a alege „crema”; dar asta nu era totul ... avea loc şi un interviu, în urma căruia comisia de examinare (formată, de regulă, din redactorul şef şi şefii de departamente) decidea dacă persoana respectivă întruneşte calităţile necesare unui jurnalist.
Sintetizând, jurnalistul anilor ’90 avea vocaţie, era înzestrat cu talent, cu pasiune pentru meserie, dornic de a se exprima liber (drept inexistent până în anul 1989), şi cu o cultură generală foarte solidă. Fără a intenţiona să divaghez, trebuie să amintesc faptul că, graţie unui învăţământ liceal şi universitar de calitate, dar şi pasiunii pentru literatură, absolvenţii unei facultăţi aveau cunoştinţe în diferite domenii de activitate. Chiar dacă absolveau Litere, ştiau că valoarea acceleraţiei gravitaţionale este de 9,81 m/s la pătrat, ştiau că în teoria relativităţii elaborată de Einstein E=mc la pătrat, ştiau care este valoarea lui pi (3,14). Iar dacă erau absolvenţi de Politehnică, adică ingineri cu patalama la mână ştiau că Marea Unire a lui Mihai Viteazu a fost făcută în anul 1600, că Femeia Indărătnică a fost scrisă de Shakespeare şi că numele lui George Bacovia a fost, de fapt, George Andone Vasiliu. Aceasta însemna cultură generală.
Cât priveşte gramatica limbii române, nici unul dintre jurnaliştii anilor ’90 nu era agramat, nici unul nu făcea acorduri greşite, nu folosea pleonasmul, nu făcea confuzii grosolane şi impardonabile între termeni şi nu folosea cuvântul „fortuit” cu înţelesul de „forţat”. Şi, mai mult, nici unul nu era pila cuiva; pentru că nici un patron media nu avea alt interes decât acela de a informa corect, de a se lansa pe piaţă şi a câştiga cât mai mulţi cititori (sau ascultători, sau telespectatori – funcţie de profilul instituţiei media). Intr-un cuvânt, putem spune că, deşi nu erau jurnalişti formaţi la facultăţile de profil, jurnaliştii anilor ’90 erau nişte profesionişti.
Cum nu există pădure fără uscături, au fost şi jurnalişti (dar între ghilimele) care au luat şpagă pentru a scrie (sau a nu scrie) un articol însă, încet-încet, aceştia au fost eliminaţi din redacţii. Deci se poate spune că cel mai mare val de jurnalişti corecţi, bine informaţi, profesionişti a apărut în perioada anilor ’92-’99.
Interesele politice şi cele economice nu atinseseră media decât într-o foarte mică măsură. Imi amintesc cum Radu Ştefan Mazăre – redactor şef la ziarul Telegraf din Constanţa – spunea că nu există protejaţi şi că ziarul pe care îl conduce va scrie despre oricine va greşi.
Dacă va avea cineva curiozitatea de a studia arhivele – din perioada 1990-1999 - a ziarelor româneşti, fie ele centrale sau locale, va constata o diferenţă foarte mare de formă şi de conţinut faţă de apariţiile publicistice actuale. Acelor ziare le lipsea un lucru ce abundă din plin în zilele noastre, şi anume superficialitatea. Fiecare redacţie de ziar avea în structura sa un departament de Investigaţii; iar visul oricărui jurnalist era acela de a face anchete jurnalistice. Nu de a se erija în justiţiar, nu de a da verdicte – acesta era şi este în continuare rolul instaneţelor de judecată. Ci de a scoate adevărul, în forma sa cât mai pură, la suprafaţă. Indiferent cine era personajul încondeiat, din ce formaţiune politică făcea el parte, ce afaceri de anvergură derula. Nimic din toate aceste aspecte – insignifiante, în opinia jurnaliştilor acelor ani – nu conta. Şi în acele vremuri redactorul şef sau patronul ziarului primea telefoane de la câte un personaj sus-pus, fie de intervenţie amicală (gen: „Te rog, reporterii tăi m-au chestionat în legătură cu afacerea x şi cred că vor să scrie despre mine... te rog, fă ceva şi opreşte publicarea anchetei”.), fie de ameninţare (gen: „Dacă jurnaliştii tăi nu încetează să mai scrie despre mine şi se mai amestecă mult în treburile mele, o veţi păţi cu toţii. Vă dau în judecată, vă schilodesc pe toţi...”), fie de şantaj (gen: „Incetaţi cu investigarea afacerilor mele, că dacă nu dau şi eu pe faţă afacerile tale ... ştii bine că am oameni grei în funcţii cheie şi e suficient să le pun la dispoziţie informaţiile pe care le am despre tine pentru ca să îţi facă zile fripte, atât ţie, cât şi familiei tale.”), fie de mituire (gen: Ştii, la ultima afacere mi-au ieşit nişte bani frumoşi. Nu ai şi tu nevoie de nişte telefoane noi la redacţie, sau de mobilier nou, sau de reportofoane sau de aparate de fotografiat sau pur şi simplu să pleci într-un concediu de cinci stele cu cine vrei tu? Te rog, hai că ne înţelegem noi cumva, numai nu publica materialul pe care am auzit că îl au în lucru redactorii tăi de investigaţie.”) sau de cârdăşie politică (gen: „Ce-ai, măi, cu mine? Ţi s-a urât cu binele? Tu nu ştii că banii pe care i-ai încasat luna trecută de la partidul x sunt, de fapt, banii mei? Vrei ca luna viitoare să nu îţi mai permiţi să scoţi ziarul?”). Insă astfel de apeluri telefonice erau ignorate sau tratate cu indiferenţă deoarece fiecare redactor şef sau director de ziar era interesat doar de aspectul jurnalistic – de conţinutul ziarelor, şi nu neapărat de latura economico-financiară.
Important era ca jurnalistul care intra în posesia unei informaţii, să o verifice şi să o răzverifice, să îşi scrie apoi textul – după o documentare temeinicăşi să publice. Aşa a apărut încrederea în mass-media, aşa s-au schimbat opiniile românilor, aşa s-a scris istoria evoluţiei post-decembriste.
Odată cu intrarea în mileniul III a apărut şi schimbarea. O schimbare pe care nu ştim câtă lume şi-a dorit-o sau cât bine a făcut României şi locuitorilor săi. Am intrat în secolul vitezei, al tabloidizării şi al manelelor. Firesc, această deprofesionalizare (pentru că, cel puţin în opinia mea, atât tabloidizarea, cât şi manelizarea pe care o traversăm au dus la o deprofesionalizare din ce în ce mai accentuată în aproape toate domeniile de activitate) şi-a pus amprenta şi pe mass-media. Au apărut, aşadar, aproape cu viteza luminii (că tot vorbim despre secolul vitezei) jurnaliştii urechişti (nu pentru că ar avea urechile mari, ci pentru că scriu după ureche, fără o minimă documentare), precum şi ziare de metrou (nu scrise de metrou – cum ar fi tentată să creadă o fosta colegă de breaslă, care ţinea o rubrică permanentă într-un tabloid din Constanţa), în care nu ai ce să citeşti, dar conţin mahalagisme pe placul unor cititori familiarizaţi cu telenovelele de proastă calitate şi care comentează pe la colţul blocului, printre două seminţe scuipate din colţul buzelor, despre vedetele de mucava ce au apărut în ediţia de azi a ziarului x sau y. Iar asta se numeşte deprofesionalizarea presei. Şi aici, rolul ei de formator se termină şi este înlocuit de acela de ... deformator de opinie. Fac această afirmaţie în contextul în care acceptăm cu toţii rolul presei: informare, relaxare, educaţie!
Şi asta nu este totul. Ar fi incorect şi incomplet să ne referim doar la ziarele de scandal – care, culmea (sau, poate nu) au cel mai mare tiraj de pe piaţa de presă scrisă, tipărită din ţara noastră. In aceeaşi linie se înscriu şi televiziunile de apartament (gen OTV), care au consacrat termenul de otevizare a României, însă care au o audienţă invidiată de toate trusturile de gen (vezi emisiunile de scandal pe care le-au introdus în grilă televiziunile cu pretenţii, după formula succesului de audienţă patentată de Dan Diaconescu).
Iar în acest context este simplu de remarcat că presa ridică şi/sau coboară un om, crează sau distruge o vedetă, formează sau dărâmă un mit.


miercuri, 19 ianuarie 2011

Este necesar un Abecedar al jurnalistilor?

Abecedarul jurnalistului

Nici prin cap nu mi-ar fi trecut vreodată să scriu un abecedar de jurnalism (iar aceste randuri nici nu se doresc a fi un manual in adevaratul sens al cuvantului). Şi asta pentru că, pe de-o parte, în anii ’90 nu părea a fi nevoie (voi explica ulterior motivele afirmaţiei mele), iar pe de altă parte nu mă simţeam eu pregătită să dau lecţii de profesionalism. Nu ştiu dacă după 18 ani de presă (scrisă, audio, vizuală) sunt gata să fiu profesor (deşi, ad litteram am fost - am predat Presă scrisă la specializarea Jurnalism), însă este cert faptul că un astfel de ghid al jurnaliştilor şi al studenţilor la Jurnalism este indubutabil o necesitate.
Am afirmat anterior că în anii ’90 nu părea a fi nevoie de manuale, chiar dacă acestea lipseau cu desăvârşire şi pionierii presei post-decembriste bâjbâiau deseori în încercarea de a respecta regulile conceperii unui text jurnalistic – fie el ştire, interviu, editorial, reportaj, anchetă sau profil – de a-şi forma un stil propriu, original dar nu ieşit din anumite tipare, de a scrie cu acurateţe şi a respecta codul deontologic. Nimeni nu ştia exact ce reguli se impun în limbajul jurnalistic, dar, cu siguranţă, toată lumea respecta normele de bun simţ, regulile de documentare şi respecta – în primul şi în primul rând – meseria pe care o avea şi cititorii, ascultătorii sau telespectatorii cărora ne adresam. Ştirile bombastice nu prea îşi aveau locul în paginile ziarelor locale, şi asta pentru că „umflarea” unor informaţii nu părea deontologică. Primau bunul simţ, dorinţa de a se exprima liber (această libertate de exprimare a înflăcărat mii de jurnalişti ai acelor ani), talentul şi pasiunea pentru această meserie (despre care Gabriel Garcia Marquez spunea: „Nu există meserie mai frumoasă decât jurnalismul”). Acum, însă ....
(Va urma)