Este necesar un Abecedar al jurnalistilor? (II)

Cine este jurnalist? De la formator la ...deformator de opinie

Ei bine, imaginaţi-vă începutul anilor ’90, când presa (devenită, peste noapte) liberă era formată exclusiv din jurnalişti crescuţi de Academia Ştefan Gheorghiu. Pentru cei care sunt prea tineri pentru ca numele acestei academii să însemne ceva, trebuie să fac precizarea că singura Facultatea de Jurnalism din România era cea din cadrul Academiei de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu” de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român, Şcoala Superioară de Partid. Cu asta cred ca am spus totul ... jurnaliştii formaţi la Ştefan Gheorghiu cunoşteau regulile de concepere a unor texte jurnalistice şi cele de documentare dar, din păcate, erau mult prea îndoctrinaţi (şi mult prea comunişti) pentru a putea face faţă nevoilor de schimbare ale românilor, după evenimentele din decembrie ’89. Pentru că românii – cel puţin în primii ani ai deceniului 9 – erau dornici să citească ziare pline de prospeţime, anticomuniste, nu prăfuite şi pline de pupături în dos şi de limbaj de lemn cum erau cele de partid şi de stat, să urmărească ştiri de o factură, hai să-i spunem, occidentală şi să asculte la radio altă muzică decât cea patriotică. In acest context, au apărut ziarele libere şi independente (într-o măsură mai mică sau mai mare, dar nu acesta este scopul expozeului meu). Şi nu cred că era imagine mai frumoasă decât cea oferită de cozile făcute dis-de-dimineaţă, zi după zi, în faţa chioşcurilor de difuzare a ziarelor. Era „foame” de ziare, iar constănţenii – la fel ca şi locuitorii altor oraşe din România – devorau tot ce apărea pe piaţa media. Deşi existau ziarele, nu erau jurnalişti ... iată o dilemă căreia a trebuit să îi facă faţă şi să o depăşească patronii trusturilor media. Şi au găsit rapid soluţia: angajăm specialişti din alte domenii, dar care au talent jurnalistic. Aşa au apărut în paginile ziarelor semnături precum cea a lui Cristian Tudor Popescu, la ştiri de televiziune figuri precum cea a lui Radu Coşarcă, iar în presa locală nume precum cel al lui Radu Ştefan Mazăre. Insă nu doar inginerii s-au reprofilat în acei ani, ci şi avocaţi, profesori, absolvenţi ai Institutului de Marină etc.

Cum se alegeau aceşti viitori formatori de opinie? Foarte simplu, prin nişte concursuri dure, care constau în teste de cultură generală, teste de limbă şi literatură română şi de gramatică, şi în conceperea unor ştiri pe baza unor informaţii date. Aceste concursuri – la care adeseori candidau şi câte opt-zece persoane pe un loc – aveau menirea de a alege „crema”; dar asta nu era totul ... avea loc şi un interviu, în urma căruia comisia de examinare (formată, de regulă, din redactorul şef şi şefii de departamente) decidea dacă persoana respectivă întruneşte calităţile necesare unui jurnalist.

Sintetizând, jurnalistul anilor ’90 avea vocaţie, era înzestrat cu talent, cu pasiune pentru meserie, dornic de a se exprima liber (drept inexistent până în anul 1989), şi cu o cultură generală foarte solidă. Fără a intenţiona să divaghez, trebuie să amintesc faptul că, graţie unui învăţământ liceal şi universitar de calitate, dar şi pasiunii pentru literatură, absolvenţii unei facultăţi aveau cunoştinţe în diferite domenii de activitate. Chiar dacă absolveau Litere, ştiau că valoarea acceleraţiei gravitaţionale este de 9,81 m/s la pătrat, ştiau că în teoria relativităţii elaborată de Einstein E=mc la pătrat, ştiau care este valoarea lui pi (3,14). Iar dacă erau absolvenţi de Politehnică, adică ingineri cu patalama la mână ştiau că Marea Unire a lui Mihai Viteazu a fost făcută în anul 1600, că Femeia Indărătnică a fost scrisă de Shakespeare şi că numele lui George Bacovia a fost, de fapt, George Andone Vasiliu. Aceasta însemna cultură generală.

Cât priveşte gramatica limbii române, nici unul dintre jurnaliştii anilor ’90 nu era agramat, nici unul nu făcea acorduri greşite, nu folosea pleonasmul, nu făcea confuzii grosolane şi impardonabile între termeni şi nu folosea cuvântul „fortuit” cu înţelesul de „forţat”. Şi, mai mult, nici unul nu era pila cuiva; pentru că nici un patron media nu avea alt interes decât acela de a informa corect, de a se lansa pe piaţă şi a câştiga cât mai mulţi cititori (sau ascultători, sau telespectatori – funcţie de profilul instituţiei media). Intr-un cuvânt, putem spune că, deşi nu erau jurnalişti formaţi la facultăţile de profil, jurnaliştii anilor ’90 erau nişte profesionişti.

Cum nu există pădure fără uscături, au fost şi jurnalişti (dar între ghilimele) care au luat şpagă pentru a scrie (sau a nu scrie) un articol însă, încet-încet, aceştia au fost eliminaţi din redacţii. Deci se poate spune că cel mai mare val de jurnalişti corecţi, bine informaţi, profesionişti a apărut în perioada anilor ’92-’99.

Interesele politice şi cele economice nu atinseseră media decât într-o foarte mică măsură. Imi amintesc cum Radu Ştefan Mazăre – redactor şef la ziarul Telegraf din Constanţa – spunea că nu există protejaţi şi că ziarul pe care îl conduce va scrie despre oricine va greşi.

Dacă va avea cineva curiozitatea de a studia arhivele – din perioada 1990-1999 - a ziarelor româneşti, fie ele centrale sau locale, va constata o diferenţă foarte mare de formă şi de conţinut faţă de apariţiile publicistice actuale. Acelor ziare le lipsea un lucru ce abundă din plin în zilele noastre, şi anume superficialitatea. Fiecare redacţie de ziar avea în structura sa un departament de Investigaţii; iar visul oricărui jurnalist era acela de a face anchete jurnalistice. Nu de a se erija în justiţiar, nu de a da verdicte – acesta era şi este în continuare rolul instaneţelor de judecată. Ci de a scoate adevărul, în forma sa cât mai pură, la suprafaţă. Indiferent cine era personajul încondeiat, din ce formaţiune politică făcea el parte, ce afaceri de anvergură derula. Nimic din toate aceste aspecte – insignifiante, în opinia jurnaliştilor acelor ani – nu conta. Şi în acele vremuri redactorul şef sau patronul ziarului primea telefoane de la câte un personaj sus-pus, fie de intervenţie amicală (gen: „Te rog, reporterii tăi m-au chestionat în legătură cu afacerea x şi cred că vor să scrie despre mine... te rog, fă ceva şi opreşte publicarea anchetei”.), fie de ameninţare (gen: „Dacă jurnaliştii tăi nu încetează să mai scrie despre mine şi se mai amestecă mult în treburile mele, o veţi păţi cu toţii. Vă dau în judecată, vă schilodesc pe toţi...”), fie de şantaj (gen: „Incetaţi cu investigarea afacerilor mele, că dacă nu dau şi eu pe faţă afacerile tale ... ştii bine că am oameni grei în funcţii cheie şi e suficient să le pun la dispoziţie informaţiile pe care le am despre tine pentru ca să îţi facă zile fripte, atât ţie, cât şi familiei tale.”), fie de mituire (gen: „Ştii, la ultima afacere mi-au ieşit nişte bani frumoşi. Nu ai şi tu nevoie de nişte telefoane noi la redacţie, sau de mobilier nou, sau de reportofoane sau de aparate de fotografiat sau pur şi simplu să pleci într-un concediu de cinci stele cu cine vrei tu? Te rog, hai că ne înţelegem noi cumva, numai nu publica materialul pe care am auzit că îl au în lucru redactorii tăi de investigaţie.”) sau de cârdăşie politică (gen: „Ce-ai, măi, cu mine? Ţi s-a urât cu binele? Tu nu ştii că banii pe care i-ai încasat luna trecută de la partidul x sunt, de fapt, banii mei? Vrei ca luna viitoare să nu îţi mai permiţi să scoţi ziarul?”). Insă astfel de apeluri telefonice erau ignorate sau tratate cu indiferenţă deoarece fiecare redactor şef sau director de ziar era interesat doar de aspectul jurnalistic – de conţinutul ziarelor, şi nu neapărat de latura economico-financiară.

Important era ca jurnalistul care intra în posesia unei informaţii, să o verifice şi să o răzverifice, să îşi scrie apoi textul – după o documentare temeinică – şi să publice. Aşa a apărut încrederea în mass-media, aşa s-au schimbat opiniile românilor, aşa s-a scris istoria evoluţiei post-decembriste.

Odată cu intrarea în mileniul III a apărut şi schimbarea. O schimbare pe care nu ştim câtă lume şi-a dorit-o sau cât bine a făcut României şi locuitorilor săi. Am intrat în secolul vitezei, al tabloidizării şi al manelelor. Firesc, această deprofesionalizare (pentru că, cel puţin în opinia mea, atât tabloidizarea, cât şi manelizarea pe care o traversăm au dus la o deprofesionalizare din ce în ce mai accentuată în aproape toate domeniile de activitate) şi-a pus amprenta şi pe mass-media. Au apărut, aşadar, aproape cu viteza luminii (că tot vorbim despre secolul vitezei) jurnaliştii urechişti (nu pentru că ar avea urechile mari, ci pentru că scriu după ureche, fără o minimă documentare), precum şi ziare de metrou (nu scrise de metrou – cum ar fi tentată să creadă o fosta colegă de breaslă, care ţinea o rubrică permanentă într-un tabloid din Constanţa), în care nu ai ce să citeşti, dar conţin mahalagisme pe placul unor cititori familiarizaţi cu telenovelele de proastă calitate şi care comentează pe la colţul blocului, printre două seminţe scuipate din colţul buzelor, despre vedetele de mucava ce au apărut în ediţia de azi a ziarului x sau y. Iar asta se numeşte deprofesionalizarea presei. Şi aici, rolul ei de formator se termină şi este înlocuit de acela de ... deformator de opinie. Fac această afirmaţie în contextul în care acceptăm cu toţii rolul presei: informare, relaxare, educaţie!

Şi asta nu este totul. Ar fi incorect şi incomplet să ne referim doar la ziarele de scandal – care, culmea (sau, poate nu) au cel mai mare tiraj de pe piaţa de presă scrisă, tipărită din ţara noastră. In aceeaşi linie se înscriu şi televiziunile de apartament (gen OTV), care au consacrat termenul de otevizare a României, însă care au o audienţă invidiată de toate trusturile de gen (vezi emisiunile de scandal pe care le-au introdus în grilă televiziunile cu pretenţii, după formula succesului de audienţă patentată de Dan Diaconescu).

Iar în acest context este simplu de remarcat că presa ridică şi/sau coboară un om, crează sau distruge o vedetă, formează sau dărâmă un mit.