"O lupta-i viata, deci te lupta...."

De-a lungul timpului am primit, figurat, fireste, foarte multe palme, pumni si vorbe urate. Am fost catalogata, la fel ca toate femeile din aceasta lume, drept o usuratica, o persoana afurisita, o belehuza, o curva cu acte in regula. Chiar nu am auzit vreodata sa spuna cineva despre mine ca as fi lesbiana, dar poate ca nu mi-am ascutit suficient de mult urechile. Cu  toate acestea nu am avut vreodata si nici nu am, cu toate piedicile acestei vieti, vreo sansa de a ura. Pare greu de crezut dar nu am urat pe nimeni, niciodata. Cu toate ca aveam milioane de motive! Pentru cei care nu au foarte bine dezvoltat caracterul limbii romane, ura este un sentiment nestavilit de antipatie intensa, provocat de invidie, lacomie, amor propriu fata de cineva sau de ceva.  Potrivit cercetarilor efectuate de catre specialistii in studiul neuronal, s-a stabilit ca anumite areale ale creierului sunt raspunzatoare pentru sentimentul de ura. La mine, din cate se pare, nu s-au dezvoltat aceste areale. Poate ca nu s-au dezvoltat suficient toate arealele creierului meu! Greu de spus.  Dar n-as crede! Motive de a purta dusmanie profunda am avut cu nemiluita de-a lungul timpului. Inca din copilarie, asa cum cred ca fiecare dintre voi ati avut. Pe unii poate v-au marcat, pe altii insa nu. Probabil ca asta  inseamna indiferenta. Cine stie! Traumatismele pe care nu le-am luat, insa, in considerare, au inceput din cele mai vechi timpuri ale existentei mele. Primele astfel de traumatisme nu mi le amintesc pentru ca eram prea mica, dar mama mea imi povestea ca, pe cand aveam doar cateva luni de viata, toate privirile trecatorilor se intorceau asupra mea deoarece aveam fata plina de par!! Nu doar capul, asa cum arata toti copiii normali! Nici macar nu putea spune ca are un copil deosebit, asa cum isi spun cei mai multi parinti. Mama se rusina si ma scotea cat mai rar in afara curtii. Dar anii au trecut si, perioada gradinitei mi-o amintesc cu deosebita placere. Cred ca in acei ani nu m-a invidiat si nu m-a urat nimeni. Eram prea mici pentru astfel de sentimente profunde si teribil de urate. In clasele primare am mai primit cateva palme morale, de care imi amintesc perfect. In clasa I am luat premiul I (iar pe vremea aceea era un singur premiant, nu mai multi, ca acum!), iar la serbarea de sfarsit de an, dupa festivitate a fost zarva mare. Primarul localitatii din care provin avea o fata care imi era colega de clasa. De asemenea, avea o sora care era profesor la scoala mea. Contrariata si, probabil, enervata de realitate (nepoata ei primise doar premiul II!) a cerut catalogul clasei si a trecut in revista toate mediile. Poate ca s-a uitat si la note, asta chiar nu-mi amintesc. Cert este ca, dupa aceea, in aceiasi dupa amiaza, au venit pe la noi unchiul si matusa mea. Matusa care era profesor la aceiasi scoala. Cu seninatate le-a spus alor mei, in prezenta mea, ca ce a fost a trecut dar ca atata vreme cat voi fi eleva la acea scoala si voi fi colega cu fiica primarului nu voi mai lua premiul I. Ceea ce s-a si intamplat! Cica pe vremea aceea nu functiona sistemul de pile, relatii. Ba chiar imi amintesc ca parintii lucrau mult pentru scoala la care invatau copiii lor. Mama, spre exemplu, a cusut o serie de perdele. Sunt sigura ca au fost mai multe, dar eu asta imi amintesc cu exactitate! In fine, revin la perioada claselor primare. Am luat premiul II pana in clasa a V-a, cand colega mea premianta s-a mutat la alta scoala. Ceea ce m-a propulsat din nou pe primul loc. Din acest motiv, si pentru ca eram deja comandant de detasament (adica sefa clasei), in urmatorul an am fost aleasa comandant de unitate (adica sefa scolii). (Din acea perioada dateaza una dintre cele mai frumoase si mai trainice prietenii, cu Elena). Mi-a placut ceea ce am facut, dar asta nu m-a impiedicat ca, in anul imediat urmator, sa dau examen la scoala sportiva din Targu Mures si sa redevin colega de clasa cu prietena mea (pentru ca mi-a fost o reala prietena in tot acest timp), fiica primarului!  Imi amintesc cum ma barfeau colegele de clasa unguroaice, fara sa stie ca eu inteleg limba maghiara. Nu le-am placut si o stiu prea bine! (Cu toate acestea, acelor ani le datorez proetenia mea cu Monika, prietenie care dureaza de foarte multi ani si va dura tot pe atat daca vom mai trai atitia ani.. Mereu ma gandesc la acest om special!) Am intrat apoi la liceu si, de asemenea, am avut parte de cativa ani frumosi, ani in care mi-am facut multi prieteni romani si maghiari (eram intr-o clasa bilingva, jumatate romani, jumatate unguri). (Din aceasta perioada sunt prietena cu Simi, o prietenie care a durat si care va dainui cat vom trai) Intr-un final a venit si momentul absolvirii liceului. Cu toate ca nu eram premianta (desi luasem un 10 in teza la limba romana de la profesorul Razvan, profesor care dadea nota maxima in extrem de rare cazuri!), la festivitatea de absolvire am avut nesperata sansa de a preda stafeta liceului. Am predat-o impreuna cu doi colegi din clase paralele (in liceul nostru erau multe clase terminale, de la A, pana la H parca!) si, credeti-ma, nu am fost mandra de acest moment. Am fost doar foarte emotionata. Nu mi se parea ca merit o asemenea sansa! Au venit apoi anii facultatii, ani in care de asemenea, mi-am facut multi, foarte multi prieteni. Imi amintesc cu nostalgie ca, in primul an de facultate, locuiam intr-o camera de camin la etajul IV. Seara ne adunam in holul cel mare si stateam de vorba. La un moment dat am plecat in camera sa iau ceva, iar cand m-am intors fetele vorbeau despre mine. Ma faceau pur si simplu mincinoasa pentru ca spuneam numai si numai adevarul. Despre mine, nu despre altcineva! Nici macar atunci nu am fost in stare sa urasc, desi am fost destul de suparata. Mi-a trecut, asa cum imi trece mereu. (Facultatea mi-a adus noi prietenii speciale, cu Angi, cu Viorel, cu Morocanu', cu Johny, cu Marius etc.) Anii au trecut, am inceput sa lucrez si am avut parte de colegi minunati. Eram impreuna toata ziua, la munca, iar seara ii invitam la noi acasa, sa discutam. Au fost niste ani speciali. La un moment dat, mi-au spus mai multi colegi ca unul dintre ei (nu dau nume, ca nu e frumos!) ma barfeste de mama focului. In opinia lui, impartasita tuturor celor care doreau sa-l asculte, eu mi-o trageam cu toata lumea, numai cu el NU. Mai, sa fie.... mi-am zis ca asta nu-i sanatos la cap, dar nu i-am spus-o in fata. Au trecut vreo doi ani, timp in care nu i-am vorbit, dar apoi mi-a trecut. Mi-a trecut pentru ca eu, doar eu, stiam adevarul. Adevarul pur si simplu! Acum traversez niste momente dificile. Dar le traversez! Nu este trecere de pietoni, probabil imi voi lua amenda, sau nu! Dar trebuie sa ajung si de aceasta data la liman. Pentru ca mereu exista un liman. Trebuie doar sa ai curajul sa privesti suficient de atent si de departe pentru a-l vedea! Lumea nu este asa cum ne imaginam. Este mereu mai rau-voitoare decat credem noi. Dar, vorba poetului: "O lupta-i viata, deci te lupta, cu dragoste de ea, cu dor...."