Of, Doamne, ce an plin am avut; plin din toate punctele de vedere. Daca stau bine sa ma gandesc, nu prea stiu cum a trecut prima perioada, pana in luna aprilie. Au fost niste luni sterse, fara cine stie ce mari impliniri. Patru luni in care am stat curca, patru luni in care nu prea stiu ce am facut. Au fost niste zile-nopti, nopti-zile in care am dormit si m-am trezit, apoi am dormit din nou. Nu prea imi amintesc exact ce am facut; au fost, pur si simplu, niste zile ce au trecut. Cred ca nici nu vreau sa imi aduc prea bine aminte ce anume a fost. Stiu insa ce a urmat dupa aceea. Am inceput sa lucrez, asa cum ar spune unii oameni. Am inceput sa tac, cum ar spune altii. Am inceput sa visez, cum bine ar gandi o alta parte a cititorilor mei. Cert este ca am inceput ceva. Ceva care inseamna starea mea actuala. Ceva plecand de la disparitia tatalui meu! Daca in acest fel se traduce ceea ce am de spus, atunci starea mea de anul acesta se traduce exact prin acest lucru. Am piredut ceva, pentru a incepe ceva! Iar daca asa se traduce intreaga mea suferinta, atunci acest lucru trebuie sa se fi intamplat. L-am pierdut pe tata, pentru a ma redescoperi! Nu stiu daca asa pot traduce ceea ce mi s-a intamplat, dar cred ca nu am alte explicatii. Totul a pornit din ziua de 17 aprilie. Era a treia zi de Pasti, zi pe care mi-o amintesc ca si pe cea de ieri. Parca viata mea a inceput si s-a sfarsit in acea zi! Nici nu mai stiu ce facusem pana atunci; stiu doar ce am facut dupa aceea. Parca viata mea a inceput odata cu aceasta zi! Cred ca fost cea mai trista dar si cea mai deschisa zi din viata mea. Ce a urmat dupa aceea este la mintea fiecaruia! Pentru mine este simplu ce a urmat: amintiri despre nastere, viata, scoala, facultate, dragoste, impliniri, dezamagiri, asteptari, cunoastere, dezamagiri, sperante, toate insuflate de acea zi, de acea tragica si, pe de alta parte, nesperata dorinta de a izbavi! Cred ca intreaga mea viata a fost dramuita in doua: prima parte, copilaria cu fericirea ei nedisimulata, cu trairile ei intense dar nesigure, cu sentimentul deplorabil al renuntarii la viata mea. A doua parte, cea inceputa pe 17 aprilie 2012, insemna restul. Insemna exact ceea ce uitasem sa calculez: insemna bucuria traiului la sute de km de casa. Insemna impunerea coagularii renuntarii. Insemna calcularea restului, a tot ceea ce nu comensurasem. Insemna bucuria revederii, fara scancetul inceputului si sfarsitului. Insemna tot ceea ce aveam sa resemnez.
Finalmente, asta sunt eu acum! Sunt inceputul si sfarsitul, sunt albul si negrul, sunt Eu si ... Eu. Este vorba, poate, despre tatal meu. Poate...
Nu stiu cat de multe se inteleg din cuvintele mele. Este cert ca anul ce tocmai se incheie nu a putut fi doar atat. Este de la sine inteles ca am avut un an plin de idei, de sentimente, de trairi interioare pe care nu le-am dezvaluit vreodata. Dar astazi, in ultima zi din 2012, asa cred. Cred ca anul a inceput cu tatal meu in viata si s-a terminat cu el la timpul trecut. De aceea sunt trista! Sunt infiorator de trista si de napastuita. Nu stiu daca voi posta aceste randuri. Nu am de ce si pentru cine. Nu cred ca cineva poate simti acest trist conglomerat de sentimente. Dar daca cineva poate, daca totusi se poate sa se poata, atunci nimic nu este irealizabil. Atunci inseamna ca nu doar eu am simtit aceste stranii sentimente, nu doar eu am fost cea in cautarea Eului, nu doar eu am fost ranita foarte tare si foarte adanc! Sunt sigura ca mai sunt multi Eu. Sunt sigura ca, pentru multa lume din jurul meu, ceea ce am spus este "nezdravan". Dar daca ceea ce am spus este la locul lui, daca ceea ce simt este simtit si de altii, daca ceea ce am spus a fost spus si de altii, fie el si unul singur, atunci este bine, ma simt bine.
Cred ca cineva o sa socoata ferm: asta a baut! Si nu il voi contrazice, cu toate ca nu are dreptate!
Nu are deloc! Dar, dupa stiinta mea., in ultima zi a anului omul trebuie sa fie om. Si betivul trebuie sa para ca este treaz! Chiar daca nu este!
Asa ca, La multi ani tuturor! La multi ani celor ce viseaza si spera sa viseze si anul viitor! La multi ani celor ce nu viseaza si nu spera sa viseze si anul viitor! La multi ani, tuturor! Aduceti-va aminte, insa, ca fiecare dintre voi are in mireasma degetelor si in praful stelelor amintiri nesterse, pe care poate nu si le aminteste! Fiecare are, cu sau fara voia lui, o amintire ce poate s-a sters, dar care, cu siguranta, nu suporta amanare. Acelora le urez: nu uitati!
Maria eu te-am citit... Luana sunt si ca nume si ca fiinta, ne-am intersectat cateva luni la ziarul Observator pe vremuri. Tot de acolo l-am primit in inima si pe Vio... Vio care nu a mai asteptat Craciunul si s-a dus mai repede acolo, in ieslea celesta. Eu te-am citit si m-am regasit in cuvintele tale, in mare parte. Si eu l-am pierdut pamantesc pe tata anul trecut si lumea s-a impartit, inainte si dupa el. Nu numai viata mea, ci toata lumea s-a impartit inainte si dupa el... Tocmai nascusem de o luna de zile, primul meu copil, o fetita care ii seamana perfect. La 33 de ani am trait o nastere si o moarte... prima nastere... prima moarte... Dupa atata timp pot sa-ti marturisesc ca am renascut, am trecut la un alt nivel spiritual, mi-ar placea sa cred ca e superior, nu imi este frica de moarte si astept cu nerabdare chiar si Apocalipsa. Te rog sa nu te simti trista dupa toate cele traite anul acesta, multumeste lui Dumnezeu ca ti l-a daruit ca TATA si continua sa faci fapte sfinte pe pamant ca sa-i aduci bucurii in ceruri!!! Cu drag, cu caldura si cu sinceritate, Luana...
RăspundețiȘtergereLuana, m-am gandit de atatea ori la tine....Nu ca si aducere aminte, ci ca o reala placere si aducere-aminte. Stiu ca suna deplasat cuvintele mele dar, crede-ma, nu sunt. Te am in minte pe cea de atunci. Nu stiu cum mai arati, desi tind sa cred ca esti la fel. Tind sa cred ca, pe de alta parte, esti cu totul alta, esti cea pe care o sper ca esti. Stiu ca suna bizar, dar pe de alta parte, stiu ca stii. Of, Doamne, cred ca esti o taina mare a Cerului, un cer pe care l-am asteptat de atatea ori, pe care l-am sperat ca exista! Iti multumesc, Luana, pentru ca existi, pentru ca poti sa fii ceea ce STIU ca esti! Sa ai parte de o viata implinita, asa cum vad ca o ai, cu asteptari si cu nevoi! Iti multumesc mult ca ma citesti si iti multumesc mult ca existi! Maria
RăspundețiȘtergereMaria, se fac 4 ani la mine de cand am pierdut-o pe mama si tot nu m-am obisnuit cu ideea. Am momente in care mare imi vine sa merg saptamanal la cimitir si momente in care nu pot sa merg cu saptamanile..Si ma gandesc la ea zilnic. Este greu si va fi greu in continuare, dar cumva trebuie sa inaintam.
RăspundețiȘtergereFurtuna de sentimente prin care treci nu imi este necunoscuta. Privirea imi aluneca si acum, dupa multi ani, pe langa fotografiile cu tata, pe care n-am puterea sa le vad. La cimitir, ce sa spun, sunt atat de multi ai mei ca nu prididesc sa le spun cateva cuvinte fiecaruia. Gandindu-ma la ei, trec mai usor peste faptele celor de-aici. Intr-o zi, ei sau eu, ne vom muta acolo. Si atunci, ce mai conteaza? Bine ar fi sa constientizam fiecare clipa din viata asta, prin care trecem intre agonie si extaz.
RăspundețiȘtergereAnonimule, cata dreptate ai! Stii ca nu suntem foarte multi cei care simtim la fel? Sau, ma rog, care pretindem acest lucru, pentru ca multi poate simt la fel ca noi, dar le este mult prea rusine sa o spuna! Dar mie nu-mi este rusine de nimic; daca mi-ar fi, nu as sti ce sa ascund. Asa ca, cel mai simplu este sa admit, cu toata sinceritatea, cat este de simplu sa fiu asa cum trebuie sa fiu! Multumesc, anonimule!
RăspundețiȘtergereIngrid, am uitat sa iti multumesc pentru ceea ce ai scris! Iti multumesc, asadar, si iti promit ca nu voi uita ... Te pup si iti doresc .... o seara buna!
RăspundețiȘtergere