Vacanta la Voiniceni...

A trecut si Craciunul. Dupa o absenta de cativa ani de acasa, anul acesta l-am petrecut cu mama si cu fratii mei, la Voiniceni. Era primul Craciun fara ticu', si am tinut mortis sa fim langa mama. A fost ca un vis frumos, dar care s-a terminat foarte repede. Nu conteaza cata munca a insemnat acest Craciun, ci raman doar amintirile. In ajun am fost colindati de zeci de copii; au primit voiosi cornurile pe care mama le pregatise pentru ei. Mi-am amintit de copilaria mea si de fericirea ce ma incerca inca de la prima ora a diminetii. Umblam la colindat cu Leni, prietena mea, si cu alte cateva fetite din vecini. Porneam dimineata, pe la 9.00, si pana seara colindam fiecare casa din sat. Sute de colinde pentru tot atatea case; primeam cornuri, nuci, mere si pupeze. Pupezele erau facute din aluat de cozonac si aveau forma unei papusele; in loc de ochi, erau boabe de fasole. Erau gustoase si, in special, ne demonstrau cate rude apropiate aveam. Eu adunam pana in 10 pupeze; Leni primea mai multe, ca avea mai multe matusi in sat. La mine se adunau numai pe jumatate, pentru ca ticu' nu era din sat. Era venit din Sincai, satul in care s-a nascut Gheorghe Sincai! Daca aveam cum sa ajung si acolo la colindat, cu siguranta as fi primit mai multe pupeze. Dar asa......trebuia sa ma multumesc cu jumatate! De-a lungul intregii zile, trebuia sa imi golesc traistuta de cateva ori. Dar retineam exact locurile unde imi desertam traista, pentru a-i spune tatalui meu de unde sa-mi recupereze bogatia. Si el, saracul, trebuia sa mearga seara, dupa ce ajungeam eu acasa, sa adune tot ceea ce primisem dupa o zi intreaga de haladuit prin intreg satul. Si mai frumos era cand intram in camera din colt si vedeam ca venise Mos Craciun. In lipsa mea., mosul aducea bradul, globuletele, bomboanele si ciocolatelele, plus cadourile de sub brad. Apoi noaptea, cand se presupune ca toti copiii dorm, in special dupa ce batusera satul in lung si in lat si sunt franti de oboseala, imi placea sa ma prefac ca dorm, dar cand veneau primii colindatori apaream de nicaieri. "Ferice, feri-le-ai, Doamne, Ferice, Ferice, Doi corindeoi .... Dar afara, cine sade, dar afara cine sade, doi corindeoi" - cam asa suna una dintre Ferici. Fericile erau colinde specifice fiecarei varste adolescentine. Fericea Mare, Fericea Mica ... si alte cateva randuri de feciori de diferite varste care colindau in noaptea de Ajun. Eu nu-mi amintesc aceste colinde, numai cateva franturi din ele. Poate cineva va fi in stare si va avea curajul si dorinta de a culege aceste minunate colinde. Ar fi mare pacat sa se piarda de-a lungul timpului colinde ce s-au pastrat sute de ani. Cine crede ca Hrusca a inventat colindele se inseala; Hrusca doar le-a promovat la nivel national. Ele au existat din mosi stramosi si, cu putina grija, se vor pastra in continuare. Cel putin, la tara!
Seara de Ajun m-a gasit rupta de oboseala; dar totul a disparut ca prin farmec atunci cand Petrica, un vecin foarte drag, a venit dupa Alina, fiica lui, care impodobea bradul mamei impreuna cu Marius, fiul meu, si cu Flaviu, nepotul meu. Ne-am pus pe colindat, incepand cu "Trei pastori" si cu "Umbla maica pe pamant...". De atat de multa bucurie sufleteasca nu am avut  parte de multa vreme. Cel putin, nu anul acesta, care a fost foarte dificil pentru mine! Un bilant voi face maine, poimaine, daca voi fi in stare! Am colindat mai bine de o ora si ne-am umplut inimile; cel mai frumos moment a fost acela in care Petrica a inceput sa colinde cu Alina; nu-mi era cunoscuta colinda. Era o colinda veche, din satul lui Petrica. Mi-am dat seama ca zestrea noastra este una uriasa; fiecare sat are colindele specifice chiar daca distanta dintre doua sate este de numai cativa km. Si este pacat de Dumnnezeu sa nu le pastram.
In noaptea de Craciun am avut colindatori si am fost si noi plecati la colindat. A fost o noapte frumoasa, in care nu a contat cine are sau nu voce; a fost o noapte magica, in care toti cei din jur colindau frumos, indiferent daca aveau sau nu ureche muzicala. Nu asta a contat! A contat doar dorinta noastra de a simti Craciunul; si l-am simtit din plin.
A doua zi, dupa numai cateva ore de somn, am pregatit masa si ne-am adunat cu totii; sora mea, fratele meu, cumnatii, nepotii. Am stat impreuna la masa de Craciun, dupa care am urcat la cimitir. Trebuia sa il salutam si pe ticu' si sa ii spunem cat de mult ne lipseste. Ninsese mult, iar cimitirul este "in varful dealului". Chiar asa si este, pus pe un deal din apropierea satului; din varful lui se vede toata zona - in vale este Voiniceni, in stanga Ceuas, in fata Targu Mures. Este un peisaj minunat!
Cimitrul era pustiu. Doar noi, familia, am urcat cu doua masini. Am avut emotii ca nu vom putea urca pentru ca drumul era acoperit cu polei si cu zapada, dar am reusit, in cele din urma. Toate mormintele erau acoperite cu zapada si cu ghivece de flori pe care le rasturnase vantul. Din fericire, aveam la noi lopata de portbagaj. O luasem pentru ca drumul Constanta-Targu Mures era greu si, la plecarea din Constanta ne asteptam sa avem parte de dificultati in trafic. Din fericire, nu a fost cazul, iar lopata am folosit-o doar pentru a curata morimintele tatalui si bunicului nostru. Am vorbit si cu unul, si cu celalalt. Am plans, mi-am usurat sufletul si am fumat o tigara intre mormintele lor. Nu stiu cum simt alte persoane, insa eu ii simt mereu langa mine. Asa suport mai usor disparitia lor! Poate ca este vorba de autoaparare...poate de credinta, poate de convingere. Nu stiu! Cert este ca gandind in felul acesta, nu i-am pierdut nici pe tata, nici pe bunicul, nici pe bunica. Ei sunt doar putin plecati!
Dupa ce am aprins lumanari si Dan a pus un drapel tricolor pe mormantul lui ticu" (sper ca i-a placut!), am coborat cu inima mult mai usoara. Parca ii vizitasem si ne facusem datoria fata de ei. Vorba lui sora-mea, parca am revenit la casa parinteasca, care incet-incet se muta in varful dealului.