Din suflet, pentru o floare de martie

Am aflat, cu mare, mare, mare durere ca un prieten drag este foarte bolnav. S-ar spune ca incurabil, daca nu l-as cunoaste. El invinge orice, inclusiv o boala incurabila. Ce ma doare si mai tare este ca mi-a ascuns boala lui. M-a sunat de ziua mea, de Sfanta Maria, si mi-a spus ca este in spital, la un prieten grav bolnav, care nu mai are mult de trait. Vorbea destul de ciudat, dar am crezut ca supararea lui este de vina. Dupa aproape doua luni am aflat adevarul: cel bolnav era chiar el! M-am gandit mult la atitudinea lui si am ajuns la concluzia ca el are dreptate, nu eu. Eu sunt doar inciudata ca nu mi-a spus. El, prin neacceptarea adevarului, ajunge sa il anihileze. Refuza sa se dea batut in fata bolii. Si stiu ca are dreptate sa se comporte asa. Se stie ce boala are mai multe componente - atat de natura fizica, cat, mai ales as spune eu, de natura psihica, spirituala. Odata ce spiritual si psihic reusesti sa demontezi piesele de domino ale bolii, latura fizica poate fi anihilata. Iar el, constient sau nu, exact asta face. Ce-i drept, are suportul moral al familiei. Doamne, ce mult conteaza sa aibe cine sa se roage pentru tine!
Mi-am amintit o poveste, pe care lui i-am spus-o candva: pe vremea cand bunicul meu avea peste 80 de ani si era vaduv de multi ani s-a imbolnavit foarte rau. Internat in spital, copiii si nepotii faceau cu schimbul la capataiul lui. Inclusiv eu am plecat de la Constanta la Targu Mures pentru a-i fi alaturi. Ceilalti pacienti de pe palier (din salonul lui si cei din alte saloane) susoteau pe la colturi: "trebuie sa aiba multa avere mosneagul asta, de-i stau toti alaturi". Avere avea multa, dar nu materiala! Era bogat sufleteste, si toti, copii, nepoti, vecini, il iubeau si se rugau pentru sanatatea lui. Apoi s-a intamplat minunea: pe cand medicii spuneau ca este grav bolnav si nu are multe zile, ne-au spus sa chemam un preot, pentru ultima spovedanie si impartasanie. Asadar, am chemat preotul: ne-a alungat pe toti din salon (bolnavi si vizitatori) si l-a spovedit pe bunicul. Ne gandeam deja cu totii la inmormantare, desi refuzam sa acceptam ca un om de talia lui morala se poate prapadi. Stiti cum este, indiferent de varsta bunicilor si parintilor nostri, ni se pare ca este prematur sa plece de langa noi. Dupa spovedanie (am uitat sa mentionez ca bunicul era foarte credincios, nu in sensul de bisericos, dar avea o relatie speciala cu Dumnezeu) a ramas pe marginea patului de spital, asa cum il ridicasem la cererea preotului. Cand am intrat la el in salon privea in zare, in gol, pe fereastra. Era perfect lucid si ne-a spus ca a vazut o lumina alba si ca a vazut-o pe bunica (moarta de cativa ani) si pe mai multi prieteni si rude de-ale lui, de asemenea trecute la cele vesnice. Dupa acest episod i s-a facut foame, apoi s-a intremat si, i scurt timp, l-am dus acasa.  Dupa cativa ani, juca fotbal cu nepotii in curtea casei. A murit dupa aproape 10 ani, la 92 de ani, poate de batranete, poate de altceva, poate doar pentru ca ii venise vremea.
Acum eu ma rog pentru sanatatea prietenului meu - si stiu ca multi altii o fac: Netty, Andreea, Aurelian, Marius, Adela, Alin, Alin, Alexandru, Ovidiu, Mihaela, George, Irina, Sorin, Alina, Vali etc.
Sunt atat de multi oameni care il iubesc pe acest om minunat si se roaga pentru el. Stiu ca toate rugaciunile noastre vor da rod, si el se va face bine!
Te iubim cu totii, prieten drag, si te asteptam acasa!
"Cînd disperarea cea mai neagră,
cînd durerea cea mai adîncă,
nimic de făcut, nici un sens,
atunci şi numai atunci îmi acopăr faţa :
un pîlc de viorele, o pajişte albastră."
Versuri de Petru Romosan.

Vio, te iubim!