Gugustiucii din rahat

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. A fost odata un cuib de gugustiuci cu pretentii de primadone la opera. Nu stiau sa cante, nu stiau sa danseze, nu stiau nici macar sa tina capul drept in cuibul lor. Aveau o singura grija - sa nu il deranjeze pe gugustiucul sef. Stiti care este diferenta esentiala dintre gugustiuci si porumbei? Gugustiucul  este o pasare sedentara, care cuibareste aproape tot timpul anului, numai in localitati sau in imediat vecinatate a acestora. Ca sa nu ii fie greu sa isi asigure mancarea si sa traiasca. Scoate 3-5 randuri de pui pe an si are mari grija de ei. Porumbeii fata de gugustiuci sunt un fel de furnici fata de greieri. Iar poveste acestora din urma nu v-o spun. Este arhicunoscuta! Insa povestea  gugustiucilor este una de exceptie, care nu merita a trece neobservata. Era odata, asa cum va spuneam la inceput, un cuib de gugustiuci cu pretentii de primadona la opera. Ei stiau tot ce misca in tara asta, raul, ramul ... Unii dintre ei stiau, pentru ca erau contemporani cu Matusalem, altii pentru ca erau urmasii acestora si, cu asteptari de printi cu sange albastru. Unica lor grija era sa aiba cuibul - sau cuiuburile, ca de acum se inmultisera si nu mai incapeau cu totii in acelasi cuib, chiar daca era mare si dotat cu toate cele - incepand cu aer conditionat si termanand cu marmura la bucataria facuta in stil american. Vezi, Doamne, dupa mare zburtataceala, moment dupa care si-au castigat libertatea de a gugusti fara grija, gugustiucii nostri s-au hotarat sa traiasca mult mai bine decat stramosii lor. Asa ca giugustiucii nostri s-au inmultit ca iepurii (!?!), si  s-au hotarat sa isi faca propria afacere si sa aiba apucaturi de ... lei paralei. Au invatat repede ca romanul isi respecta seful: "Sefu-i sef, si-n sant", "Sefu-i sef, si-n pielea goala", " Sefu-i sef si daca spune prostii" etc. Si-l respecta in orice cuib, mic sau mare (cuibul despre care vorbesc nu are nici o legatura cu miscarea legionara, sa nu fiu gresit inteleasa!). Daca gugustiucul sef spune ca rahatul e roz-bombon, miroase a Amarige, creste pufos la copt  si are gust de lamaita, gugustiucii spun in cor: "Da!" Si parasesc cuibul in ritm de fanfara, care le este adusa atunci cand isi dau obstescul sfarsit si gugustiucul-sef considera ca e de datoria lor, a lui si a supravietuitorilor,  sa ii conduca cu mare fast pe ultimul drum.  Daca insa apare un gugustiuc mai mic, care nu face parte din cuib (in sensul ca nu este progenitura unui gugustiuc cu actiuni in cuib) sau care are indrazneala sa faca opinie separata de restul cuibului, atunci e vai si amar de ciocul lui. Nu mai papa mei, nici seminte de floarea soarelui si nici miez de seminte de dovleac! Pentru gugustiucul care a calcat pe bec nu mai este cale de intoarcere - trebuie sa plece in alt cuib. Sau sa-si faca un cuib, din ceva rahat, paie, pamant si frunze. Daca e toamna-iarna, a cam rahatit steagul, ca nu mai mare decat frunze uscate si rahat cu gust de pamant imbatranit!
Din fericire, gugustiucului napastuit i se arata seful cel mare, Dumnezeu, care - prin feluri stiute numai de el, cum ar fi cele de viata si de moarte, ii da de inteles gugustiucului despre care vorbim ca in viata sunt lucruri mult mai importante decat un biet cuib ravnit de giugustiuci afemeiati (care nu doresc decat sa isi treaca la activ cat mai multe pasarici sau, dupa o anumita varsta, sa saliveze privind decolteul unei gugustiuce proaspete) sau de niste gugustiuce cu pretentii de ... primadona la opera!