Marturia unei romance din Japonia: "Trei ore nu am stiut nimic de copilul meu"

Nenorociri mai mici s-au mai mari se intampla mereu in toate colturile lumii; eruptii vulcanice, inundatii catastrofale, incendii de padure, cutremure devastatoare, tsunami cu efecte dezastruoase etc. Atata timp cat ele se produc departe de tara noastra si nici o cunostinta (rude, prieteni) nu a fost afectata, pentru noi inseamna doar un alt eveniment consemnat in stirile zilnice. Insa pentru cei direct implicati, martori ai acestor evenimente, ele sunt de natura a-i marca pe viata,  a le schimba radical perceptia despre ceea ce este important sau, dimpotriva, insignifiant pe lume. Cutremurul devastator urmat de un tsunami catastrofal din Japonia au aratat lumii intregi imagini apocaliptice.Am realizat, dintr-o data, ca printre locuitorii japonezi, se afla si cateva mii de romani - intre 5.000 si 6.000, potrivit estimarilor Ministerului Afacerilor Externe - romani care au acasa, la mii de km, parinti, frati, surori, prieteni, vecini etc. care au trait, la randul lor, spaima. Si am incercat sa gasesc macar un roman din Japonia, care sa imi spuna cum a trecut peste Apocalipsa si care sa ma faca sa inteleg ce anume ii face pe japonezi atat de speciali incat sa fie pregatiti si educati pentru a face fata celor mai mari nenorociri.
Violeta Gheorghe este romanca; o romanca frumoasa, plina de viata si de sperante - pana la 22 de ani a trait aici, aproape de familia ei. Apoi, familia ei s-a rezumat la sot, cu care a emigrat, in urma cu 6 ani, in Japonia. S-au stabilit in Gunma Ken Isesaki, o regiune aflata la 120 km est de Tokyo. In scurt timp a devenit si mama - are un baietel absolut superb, pe care l-a botezat Arman. Timp de sase ani a incercat sa se adapteze unui mediu total strain, unui mod de viata atat de diferit de al nostru. Acomodarea ei nu a fost deloc lina: "Aici oamenii sunt foarte reci. Nu prea vorbesc cu strainii. Sa traiesti in Japonia nu este nici foarte usor, nici foarte greu. Aici totul se bazeaza pe munca - cunosc oameni care au 65 de ani si care muncesc tot timpul". Are insa un loc de munca, iar copilul ei este la gradinita. Traiesc decent si incearca sa isi faca viata  cat mai frumoasa. Pe 11 martie era la serviciu. "Am iesit afara, insa nu foarte repede. Nu m-am panicat, pentru ca aici suntem obisnuiti cu cutremurele mici si, in prima faza am crezut ca avem de-a face tot cu un cutremur mic. Practic nu mai auzeam, dar imi amintesc ca am tipat de frica. Dar a fost ceva de groaza; e inspaimantator sa vezi cum se ridica pamantul de sub picioare. Trei zile au fost cutremure din cinci in cinci minute! Inca mai simt frica." In orasul in care locuieste Violeta au murit trei oameni - pagube materiale insemnate nu au fost inregistrate. Timp de trei ore, insa,  a trecut prin cel mai mare calvar pe care il poate trai o mama: copilul ei era la gradinita! Nu a fost alaturi de ea pentru a-l putea tine in brate si a-l ajuta sa-si depaseasca frica. Ulterior a aflat ca, de fapt, Arman e un luptator: "Dupa ce s-a terminat cutremurul am incercat sa sun la gradinita, dar nu am reusit. Telefoanele erau cazute. Sotul meu a incercat sa plece cu masina spre gradinita, dar soselele erau blocate. Am fost disperata si sotul meu tot incerca sa ma incurajeze; imi spunea sa stau linistita, ca baiatul e in siguranta. Dupa trei ore a venit acasa, adus de autobuzul gradinitei. Mi-a povestit ca  a fost cutremur si ca pe toti copiii i-au bagat sub mese. Toti tipau! L-am intrebat daca a tipat si el si mi-a spus, foarte serios: nu, nu am tipat, ca eu sunt baiat mare!"
Violeta mi-a spus ca japonezii nu au fost foarte speriati, cel putin nu la inceputul cutremurului, pentru ca sunt educati in acest sens si stiu ce au de facut. "Ei nu intra in panica repede, sunt deja obisnuiti cu cutremure dar nu asa mari cum a fost acesta de pe 11 martie. Aici mai tot timpul arata la televizor cum sa te protejezi de cutremur." La intrarea in apartament are un rucsac, asa cum au toti locuitorii din Japonia.  Acesta contine un bidon de 500 ml apa, o paturica ,o lanterna, sevetele umede si actele.
Inainte de cutremur, Violeta tinea legatura cu doua romance care locuiesc in Japonia - dupa cutremur, a luat legatura (sau a fost, la randul ei, contactata) cu aproape toate romancele despre care stia ca sunt aproape de ea. Nenorocirea le-a apropiat si aceasta apropiere le-a facut sa se simta mai putin vulnerabile si mai puternice decat pana acum.
Romanii din Japonia, la fel ca toti ceilalti locuitori ai arhipelagului nipon, nu se simt inca in siguranta. Astazi a fost un nou cutremur de 6 grade pe scara Richter; au fost anuntati ca este posibil ca in viitorul apropiat sa se produca un alt cutremur, mai mare decat cel de azi. A avut loc si o explozie la centrala nucleara de la Fukushima - maine este posibil sa ploua, iar norii si vantul ar putea transporta norul radioactiv la mare distanta. Dar ei nu isi pierd speranta ca vor depasi si aceste noi pericole. Japonezii sunt educati in spiritul infruntarii pericolului - romanii din Japonia au invatat, la randul lor, ca infrangerea temerilor este un exercitiu obligatoriu pentru a se putea adapta. Si  au facut-o cu brio, chiar daca au fost necesari mai multi ani.
Cu riscul de ma repeta, nu pot decat sa ma rog pentru toti si sa sper ca imaginile apocaliptice pe care le tot vedem de trei zile incoace sa devina cat mai repede o amintire irepetabila.