De ma voi scula, pe multi am sa popesc...

Am sa va spun o mica poveste, asa, ca intre Craciun si Anul Nou - unora vreau sa le ofer niste explicatii (nu ca le-as datora!), iar altora un subiect de gandire pentru noaptea de Revelion (nu ca mi l-ar fi cerut, dar eu sunt o persoana foarte saritoare). A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odata o castana micuta, intr-un castan fermecat din tara castanilor; si Castana a primit la nastere un dar special - acela de a visa. Nimic nu a oprit-o din visare, nici zbuciumul parintilor ei care munceau de dimineata pana seara pentru a asigura familiei cele trebuincioase, nici suficienta pe care fratii si surorile ei din castanul fermecat o dovedeau zi dupa zi. Castana era mereu vesela si saritoare; canta, dansa, se cocota pe toate crengile care ii permiteau sa danseze pe ele. Pentru ca ii placea sa viseze, se si vedea o mare artista - motiv pentru care dezinvoltura era punctul ei forte. Viata ei curgea firesc; mergea la scoala, invata, citea foarte mult, se implica in tot felul de activitati extrascolare. Toata lumea o indragea pentru ca era vesela si deschisa - nu stia sa minta, nu stia sa insele pe nimeni, nu stia decat sa fie onesta si sa-si doreasca din ce in ce mai mult de la efemera ei viata. La inceput, castanul fermecat i-a fost un camin suficient, apoi a fost adoptata si de ceilalti castani din vecinatate, pe unde avea prieteni. A devenit in scurt timp un lider - se spunea despre ea ca este un lider innascut - stia sa vorbeasca, sa se comporte, sa medieze diferite neintelegeri. A venit vremea implinirii unui vis mai vechi al ei; un vis si mai important - acela de a cunoste lumea. Kafta a demoralizat-o mult pe micuta castana; Marx si Engels isi dovedisera deja ineficienta in aplicarea fiolozofiei lor de viata. Steinhardt i-a fost de mare ajutor, iar Vechiul si Noul Testament, pe care le-a gasit intr-un vechi sertar al unei matusi varstnice, i-au ajuns carti de capatai. Insa in acel amalgam de informatii, care mai de care mai contradictorii, Castana si-a spus ca trebuie sa traiasca pe picioarele ei si sa capete filozofia proprie de viata, bazata pe experienta ei, nu pe a marilor scriitori, pe care ii devorase de cand se stia in viata. Asa ca, si-a luat inima ei micuta in dinti (Castana nu are dinti, dar cea din povestea mea are!), si le-a spus parintilor si fratilor ca trebuie sa plece in lume si sa-si gaseasca un scop in viata. Cu destula greutate, parintii si-au dat acordul, iar Castana a plecat  in lume, pentru a-si urma visul. O perioada a fost foarte fericita, a intalnit multe castane din intrega lume. De la fiecare a invatat cate ceva si fiecareia i-a oferit o particica din inima ei. Dar Castana nu avea habar ca toate acele castane pe care le-a intalnit si le-a iubit erau micute, ca si ea - niste copilasi din lumea castanilor. Si toate castanele comunicau pe aceiasi lungime de unda - nu stiau ce este invidia, ce este aceea ierarhie sociala, ce sunt hainele de firma sau veniturile materiale. Toate se hraneau cu idealuri, cu sperante, cu vise - unele mai nastrusnice decat altele. Unele castane i-au spus vor pleca peste mari si peste tari, pentru ca acolo exista o tara a frunzei de artar, unde vor trai si mai bine decat in tara castanilor. Si au plecat! Prin plecarea fiecarui prieten, Castana mai facea cate o rana in inima - iar cicatricile ei s-au inmultit. Incet-incet, a ajuns in contact cu castanele mature, care se ghidau dupa alte principii in viata.
(Va urma)

Ciocros verde, de matase!

Brusc mi-am reamintit ce spuneau baietii din Voiniceni la sfarsitul colinei: "Ciocros verde de matase, slobozi-ne gazda-n casa,
Ca de-aseara tot pe-afara, si ne ninge, si ne ploua!
Gazda, daca nu ne crezi, deschide usa si vezi, ca suntem cu pene verzi!".

Posibila explicatie a calitati politicienilor romani!

Am primit un banc foarte dragut, care mi-a redat oarecum buna dispozitie. Sper sa va fie si voua de folos:
"La facerea lumii, Dumnezeu, ca să-i ajute pe oameni să prospere, a hotărât să dea câte două virturţi fiecărei naţii. Astfel, elveţienii sunt ordonaţi şi respectuoşi, nemţii - disciplinaţi şi raţionali, englezii - perseverenţi şi studioşi, japonezii - muncitori şi răbdători, ungurii - hotărâţi şi buni meseriaşi, francezii - culţi şi rafinaţi, spaniolii - veseli şi ospitalieri. La români, i-a spus îngerului consilier că românii vor fi inteligenţi, cinstiţi şi buni politicieni.
După ce Dumnezeu a publicat hotărârea în "Monitorul celest", ingerul rsposabil a remarcat faptul că românii au trei virtuţi, spre deosebire de toţi ceilalţi, care au numai două şi l-a întrebat pe Dumnezeu dacă astfel nu ar depăşi celelalte naţii.
"Aşa e, a spus Dumnezeu. Să revenim cu o Ordonanţă de Urgenţă, pentru că virtuţile nu se mai pot lua înapoi, în care spunem că nimeni nu va putea folosi mai mult de două în acelaşi timp".
Se explică astfel de ce românii care sunt inteligenţi şi cinstiţi nu fac politică, cei cinstiţi şi care fac politică nu sunt inteligenţi, iar cei care fac politică şi sunt inteligenţi nu sunt cinstiţi."

S-a suit scroafa-n copac!

Stiati ca in Delta Dunarii exista porci care, in vremea indundatiilor se urca in copaci? Este singura lor sansa de a se salva de la dezastru. In ceea ce priveste oamenii insa, atunci cand folosesti expresia "s-a suit scroafa-n copac" nu te referi la faptul ca s-au salvat de la ceva (poate doar de la saracia materiala!), ci la degradarea umana de  care sunt capabili. Nu cu multa vreme in urma, o cunostinta de-a mea a fost numita intr-o anumita functie. Nu chiar una de conducere, dar una care presupune destul de multe responsabilitati. Schimbarea s-a vazut imediat! In hainele pe care le poarta, in cerceii pe care si i-a agatat cu ostentatie de gaurile din urechi si, mai mult decat orice, in lenea de a-si duce propriul sac cu mizerii la gunoi. De cand este sefa, nu-si mai duce gunoiul de acasa - si-l lasa in fata usii pentru a-l lua femeia de serviciu si a-l arunca la rampa special amenajata. Pentru  a se scuza, chipurile, in fata vecinilor care o cunosc inca de cand mama ei ii atarna scutecele spalate la uscat pe culmea din  fata blocului, spune ca ii lasa un pol-doi "servitoarei" si ii duce aceasta gunoiul!
Vazand atitudinea ei, mi-au venit in minte o serie de alte "personalitati" si schimbarile care s-au produs in ele dupa "suirea in copac". Si mi-am adus aminte de o alta expresie pur romaneasca, foarte profunda :'daca vrei sa cunosti carcaterul unui om, da-i o functie de conducere". Am vazut oameni numiti intr-o functie pusi in fata luarii unor decizii pentru a-si legitima numirea. Si ce au facut? Au schimbat biroul, au inlocuit perdelele, au cumparat o masina noua. Si-au pus, chipurile amprenta! Ori, de la un sef te astepti la altceva - nu sa cumpere un covor sau o draperie noua, ci sa imprime un nou stil! Nu fashion, nu arhitectural, nu modeling ... ci stil de lucru!
Dar, care lucru???? De cateva zile, toata lumea se pregateste de Craciun. Unei alte cunostinte, la ora pranzului i-a fost adus acasa "ghita" - bine parlit, cu matele curatate, numai bune de  a fi umplute cu carnati. Nu spun ca am convingerea ca nu a platit respectivul porc - o "obligatie". Dar la ora la care i-a fost adus acasa grasunul, el, cunostinta mea, trebuia sa fie la serviciu si sa LUCREZE. Vai, dar cum sa lucrezi cand vine Craciunul si nevasta asteapta carnatii si friptura! Daca nu vine "grasunul" acasa, de unul singur si moca, nevasta (coafeza de lux) ii va scoate ochii netrebnicului de barbat pupincuirst, care isi pierde timpul cu propaganda de partid ca nu e in stare nici macar sa faca rost de un porc moca de Craciun. "Decat atat"! La feeria "decat" o sa revin intr-o alta postare!

Craciun Fericit!

Amintiri despre Craciun

Am vazut o emisiune TV despre Craciun - in aceasta perioada abunda astfel de emisiuni la mai toate posturile de televiziune. Cea la care fac referire, realizata impecabil de Elena Calcan la TV Neptun mi-a starnit insa multe amintiri. Iar gandul m-a dus cu multi ani in urma, la copilaria si mai apoi la adolescenta mea in care traditiile de Craciun au avut un rol extraordinar. Imi aduc aminte si acum traistuta tesuta pe care mi-o pregatea mama inainte de Ajun. Era cu rosu si cu alb. In acea traistuta aveam sa pun cu grija cornurile, merele si nucile pe care le primeam la colindat. Cu cateva zile inainte incepeam repetiile cu grupul de copii cu care mergeam la colindat prin tot satul, pe toate ulitele. Fie ca ningea sau ploua sau era uscat afara, noi eram pe strazi, in grupuri de cate 5-6, uneori chiar 10 copii - de regula, colegi de clasa. Colinda preferata in clasele mici era "La umbruta pomului" - nu stiu daca si astazi se mai colinda la fel, din pacate  nu am fost de multa vreme acasa in Ajun de Craciun. Insa mi-i amintesc pe bunici cum cumparau cate un sac de cornuri cu lapte, dulci si proaspete, pe care le tineau in holul casei pentru a fi la indemana atunci cand veneau colindatorii. Erau peste o suta de copii care ne colindau familia. In lipsa mea, fireste - ca eu avema treaba serioasa sa colind fiecare casa din sat. Peste tot primeam cornuri, mere si nuci -  cand colindam rude, primeam pupeze. Pupaza este un fel de colacel facut din aluat de cozonac, in forma de papusa - avea chiar si ochi, din boabe de fasole. Si acum mai simt gustul acelei minunatii! Dupa ce colindam cam o treime din sat, traistuta era deja burdusita de daruri. Asa ca apelam la bunavointa cate unei rude, pentru a o goli pe un pat din camera din colt (asta fiind camera de oaspeti). Pana colindam tot satul, umpleam traista de 3-4 ori. Trebuia sa tin minte pe unde am lasat darurile, pentru ca prima mea grija cand ajungeam acasa (tot cu traista plina, fireste) era sa ii spun tatalui meu locurile unde am desertat mica mea avere, pentru ca a doua zi el sa o recupereze. Cand se lasa intunericul, treaba grupului nostru era terminata. Ajungeam acasa dupa ce colindasem tot satul, fara exceptie, inghetata de frig si de multe ori cu picioarele ude in cizmulite. Dar acasa gaseam o alta bucurie. Cat timp eu umblasem pe ulite, la mine venise mosul. Bradul era impodobit, iar sub el erau cadourile pentru mine si fratii mei. Nu era cine stie ce - cate o ciocolatica si haine sau incaltaminte. Lucruri de care aveam nevoie!
Dupa ce am ajuns domnisoara de liceu, nu am mai colindat prin sat. Asteptam cu infrigurare randurile de flacai care veneau la colindat, la mine si la sora mea. Cum eram doua fete in casa, veneau si cate 7-8 randuri de feciori, in grupuri de 15-20.  Fiecare cu alt colind - erau pe generatii si cantau Fericile. "Ferice, ferile-ai Doamne, ferice, ferice!" Nici aceste colinde nu mi le amintesc si, din pacate, nici tinerii de astazi nu le mai stiu! S-a cam pierdut traditia. Eu, insa, am ramas cu amintirile. Feciorii incepeau colindul de la casa preotului. Apoi colindau toate fetele din sat, avand mare grija ca randurile sa nu se intercaleze. Daca se intampla ca un rand mai mic sa colinde peste randul mai mare, era deranj mare. Se lasa uneori si cu bataie! Era considerata lipsa de respect fata de cei mai mari. Dupa ce incepeau colinda la usa casei, feciorii erau invitati in casa. Pe masa tronau farfurii cu cate 5-6 sau chiar mai multe feluri de prajituri facuta acasa (nu cumparate de la cofetarie) si pahare pentru vin. Fiecare colindator primea vin si prajituri, dar si cozonac. Cand aparea randul fratelui meu, le puneam pe masa si sarmale. Ca doar ii apuca foamea de atata colindat! Pana dimineata pe la 6, tot veneau randurile de baieti. Nu stiu cum, dar nu ma apuca niciodata somnul. Imi amintesc ca spalam  pahare toata noaptea, ca sa fie pregatite pentru randul urmator. Dimineata ne spalam, ne imbracam frumos si mergeam la biserica. Era o rusine sa lipsesti de la slujba de Craciun. La biserica veneau si baietii care colindasera  si bausera toata noaptea. Unii erau chercheliti de-a binelea! Dra nimanui nu-i pasa. Era un amanunt nesemnificativ.
A doua seara, conform traditiei, se faceau grupuri-grupulete din fete si baieti. Era randul fetelor sa colinde baietii.
Acum astept Craciunul. Colindatorii au inceput deja sa sune la interfon. Nu le mai da nimeni cornuri si mere si nuci. Chiar daca le-ar da, ar fi mult prea nemultumiti de daruri. Vor doar bani! Eu am deja pregatite dulciuri. In seara de Craciun nu mai rasuna pe strazi vocile colindatorilor. Cel putin nu in marile orase. Dar am convingerea ca toti cei care au crescut la tara si s-au bucurat de "O, ce veste minunata", "Umbla Maica pe pamant", "Trei crai de la rasarit" si "In Gana-Galilei" vor avea in suflet, cel putin in Ajun de Craciun, amintirea acelor ani. Si-si vor astepta colindatorii! Eu stiu ca asta o sa fac!
Craciun Fericit, tuturor!

Pentru toti vine Craciunul?

Deunzi am avut ocazia sa ajung intr-un sat din Romania mileniului III, in care exista 5 case in care locuiesc 8 familii. Catun l-as putea denumi mai degraba, dar nici asa nu ar fi treaba "oabla" (drepta, in limbaj neaos ardelenesc). Din drumul judetean pe care ne aflam, eu si insotitorul meu am depasit intersectia cu satul respectiv si am ajuns in alta localitate. Oamenii din zona au fost foarte indatotoritori si ne-au indrumat spre destinatie. Doamne, ce mai drum! Cred si sunt aproape convinsa ca este unicul sat din tara asta  spre care nu exista indicator rutier. Primarul comunei (un tip destul de smecheras, ca sa ma limitez la o descriere simpatica) ne-a spus ca, pe vremuri, exista indicator dar l-au inlaturat cei de la drumuri, cand au asfaltat. Ce gluma buna! Cea cu asfaltatul, vreau sa zic! Spre acel catun am mers vreun km pe drum pietruit, iar apoi - pret de vreo 2 km - pe drum de pamant. Ce drum? Era mai degraba tot o groapa si-o hartoapa! Urme de tractor, urme de roti de caruta, sus-jos, jos-sus. La un moment-dat a aparut o casa, drumul se prelingea usor pe langa ea. Dupa cateva sute de metri ne indreptam vertiginos catre camp. Culmea este ca ne insotea si o ceata deasa, de am zis ca am patruns in zona crepusculara.

Cam asa arata drumul spre o localitate din Romania, tara membra a Uniunii Europene, in mileniul III. Ne-am intors putin din drum si am luat-o la dreapta pe ceva ce parea mai degraba o poteca cu iarba decat un drum - ulterior aveam sa aflam ca "strada" are si nume, respectiv strada Iubirii. Halal imaginatie la edilii locali! Prima persoana ce ne-a iesit in drum a fost o doamna. Era inconjurata de vreo 10 caini. Cica a avut mai multi, dar i-a dat. O apara de hoti, care vin din toate directiile si fura tot ce le pica in mana: vaci, cai, oi, gaini. O vecina a doamnei ne-a spus ca saracia ii impinge pe hoti sa dea buzna peste ei si ca pot muri nevinovati, ca nu au nici o para chioara. Dar hotii nu stiu acest lucru! Deci, prima doamna a catunului ne-a spus ca a venit acolo de vreo cativa ani, cu intentia de a-si face o ferma de animale - a avut zeci de porci si vaci dar, incet-incet, din cauza drumului impracticabil, a renuntat la ele. Acum vrea sa renunte si la casa in care a bagat cateva zeci de mii de euro. Am intrebat-o de ce nu o vinde, dar  mi-a spus ca nu are cine sa o cumpere, ca toata lumea incearca sa plece din satul respectiv;  nimeni nu e dispus sa investeasca intr-o zona moarta.  Ne-a mai spus doamna ca primarul a promis inca din campania electorala trecuta ca va face drumul circulabil, macar sa-l pietruiasca. Dae nu a facut nimic, cica din lipsa de bani. Pentru bugetul de anul viitor (din nou an electoral, iar primarul vrea sa candideze iar!), incearca sa prinda ca si cheltuiala pietruirea drumului catre catunul la care fac referire.
Zona, saraca, nu ar fi chiar moarta, este la numai 40 km de Constanta, dar toata lumea pare resemnata. Cei cativa locuitori din sat cara apa din satele invecinate pentru a avea apa de baut, pentru animale cara de la o fantana plina de mizerii. Copiii merg la scoala pe jos, pana la sosea; calul si caruta sunt o necesitate. Cand au nevoie de ambulanta suna de pe telefonul mobil - numai Cosmote are arie de acoperire in acel catun.  Ambulanta vine pana la sosea, iar ei transporta bolnavul cu caruta pana la punctul de intalnire. Dar si caii mor. De foame si de folositi ce sunt. Oameni si animale, isi duc zilele ca vai de ei. O alta tanti stirba s-a temut sa vorbeasca despre neajunsurile vietii din acel catun. De parca cine stie cine ii putea face rau pentru ca s-a plans de conditiile inumane in care traieste impreuna cu cei noua copii ai ei. Una dintre fete suferea de retard grav - incerca sa ne spuna ca vine Mos Craciun, dar nu reuseste decat sa scoata niste baiguieli fara noima. In jurul ei o mizerie de nedescris! Pet-uri, hartii, gunoie diverse. In curtea lor nici gainile nu stateau. Cred ca de foame. Si m-am gandit serios la faptul ca intram in saptamana Craciunului. Pentru oamenii de aici, Craciunul vine doar ca data in calendar. Ei stiu ca magazinul din comuna alaturata este inchis. Trebuie sa-si cumpere paine cu o zi inainte de 25 decembrie. Si m-am mai gandit ca daca un singur miliardar de carton ar crede in spiritul Craciunului si ar dori sa-si mai spele o parte din pacate ar fi suficient sa-si ia djeepul incapator si sa mearga pana in acel catun pentru a duce ceva de mancare si de imbracat celor de acolo. Cu cateva sute de lei ar rezolva-o. Dar cui ii pasa ca unii oameni mor de foame si din lipsa conditiilor elementare de trai? Si daca este cineva filantrop, ar trebui sa se grabeasca. Pentru ca se anunta ploi si ninsori. Iar daca se schimba vremea nu se mai poate ajunge la acei oameni; pot muri linistiti cu zile. Chiar in ziua de Craciun. Daca e cineva interesat sa ii ajute, sa ma contacteze.

PS - eu am fost in acel catun in urma cu cateva zile. Mi-am uitat aparatul de fotografiat acasa, motiv pentru care am "furat" o poza de pe internet. Singura pe care am gasit-o!

Verdictul specialistilor: dragostea este o boala! Luati medicamente!

Americanii nu mai au ce sa faca cu banii - altfel nu pot sa imi explic existenta a zeci de studii, unele mai nastrusnice decat altele. De cativa ani, mai multi cercetatori incerca sa demonstreze (si se pare ca au si reusit) ca dragostea este o boala (nu boala grea, dupa cum canta rapsozii romani, ci boala demna de a fi mentionata in manualele de specialitate). Specialistii descriu aceasta boala: ritmuri anormale ale inimii, transpiraţii, funcţia creierului afectata, modele de vorbire incoerentă şi pierderea de somn, printre alte semne. Cercetatorii au stabilit ca dragostea este o afectiune comuna biochimica, care afecteaza atat barbatii, cat si femeile de toate varstele. Aceiasi cercetatori spun ca dragostea creaza dependenta, la fel ca drogurile sau jocurile de noroc. Dar, fara grija, trece dupa 4 ani.
Iar acum, tineti-va bine: Cercetatorii spun ca boala numita dragoste este tratabila cu medicamente ce se elibereaza pe baza de prescriptie medicala.
Imi si imaginez cum ar fi sa merg la medicul meu de familie si sa ii cer o reteta pentru a ma vindeca de dragoste. Ba as putea sa-i cer si concediu medical pentru asta!
Ei bine, eu una nu vreau sa ma vindec de dragoste! Am vazut cu totii oameni indragostiti, pentru care e primavara in miezul iernii, pentru care o persoana urata e minunata, pentru care o zi posomorata e frumoasa. Dragostea ne face mai buni, mai toleranti, mai sensibili, mai umani. Si Dumnezeu incurajeaza iubirea - pentru El, totul e iubire!
Si vin niste mosi (nu neaparat de peste 70 de ani, dar care au sufletul si inima batrane!), care nu au alte haine decat halatele albe de cercetatori, care nu au alta casa decat laboratorul, care nu au fost indragostiti in viata lor si care ne spun ca dragostea este o boala pe care trebuie sa o tratam.  Sa se trateze ei, daca doresc!
Astept cu interes momentul in care "specialistii" vor descoperi ca prostia este o boala. Si vor gasi si un medicament pentru tratarea ei. Sa vezi atunci coada la medicul de familie! Sa vezi atunci coada la farmacie! Si asta nu pentru ca prostii vor realiza ca sunt prosti si ca trebuie sa se trateze. Nu! Ci pentru ca va fi de bon-ton sa iei preventiv medicamente pentru prostie!

Ce observa barbatii la femei la prima intalnire

De dimineata m-am inveselit teribil urmarind emisiunea Neata cu Razvan si Dani. Nu neparat gratie glumelor pe care le fac ei - ci datorita unui articol pe care l-au citat din nu stiu ce revista romaneasca plina de sfaturi  (!?) pentru femei. Spuneau cei doi realizatori de televiziune (razandu-si, fireste, in barba!) ce vad barbatii pentru prima data cand se uita la o femeie. Cica ar vedea cat de des este parul lor (!), cat de mare este grupul din care fac parte si inca o prostioara de acest gen. De unde or fi scos jurnalistii citati statisticile prezentate este foarte greu de spus, insa acestea se raporteaza (cu siguranta)  la baieti de clasa a V-a, carora le bate inima tare cand apare in jurul lor o fata de clasa a VII-a, cu parul si nasul in vant, si cu zambet strengaresc, de femeie fatala la 12 ani, asa cum a vazut ea in filme. Studii serioase (!) - va puteti imagina ca exista diferite institutii din strainatate care aloca fonduri pentru studii de genul: ce vad barbatii la femei cand le intalnesc prima oara? - releva faptul ca sanii unei femei sunt cei pe care ochii barbatului ii vad inca de la prima vedere. Apoi, ar urma picioarele si mai la urma ochii. Daca vreti sa faceti un sondaj de opinie printre barbatii pe care ii cunoasteti, nu ezitati sa va distrati copios pe ziua de astazi. Eu am intrat pe un  forum (ce inseamna sa ai timp de forumuri..... !) si am cules cateva raspunsuri ale barbatilor vizavi de aceasta intrebare. Distrati-va:
"O sa vorbesc din propria-mi conceptie. Daca mi se ofera o priveliste din spate, ma uit la popou, daca mi se ofera o priveliste din fata, imi focalizez privirea nemijlocit catre sani si ochi. Daca ma confrunt cu un corp acceptabil si o pereche de ochi caprui, e pregnant, incerc sa-i decelez sufletul, asta in cazul in care este o tipa volubila, in caz contrar, salivez si merg mai departe". - spune un barbat care semneza "Inflamabil".
"La sanii prima data si apoi la picioare" - spune Miky.

"Depinde de femeia care o vad. Daca este sotia, ma uit la mainile ei sa vad daca are ceva cu care m-ar putea lovi Daca este una frumoasa ma uit la sani si popou Daca este una urata ma uit in ce directie pot sa fug mai repede " - raspunde Roby.
Uitati-va la Christina  Hendricks in tinuta de pe covorul rosu, imbracata in verde reconfortant. Ce va vine sa exclamati? Cumva, Doamne, ce par frumos are? 
Aaaaa, mi-am amintit un banc ce are - tangential  - legatura cu subiectul. "O femeie aduna bani, multi bani, pentru a-si remodela nasul, care i se parea prea mare si incovoiat. Cand are suma suficienta merge la clinica de chirurgie plastica, unde o asistenta ii ofera pliantul de promovare si ii lasa timp de gandire pentru a se decide asupra unui model de nas. Femeia frunzareste si frunzareste pliantul si, in final se decide. Iar in momentul in care ajunge in fata doctorului, acesta o intreba: Ei, ce fel de nas va doriti, drept, carn, modelul de la pagina 5? Iar pacienta raspunde senin: Vreau sanii de la pagina 7!"

In memoriam, Feri!

Mai intai a fost dorul! Dorul de cerul de dincolo de munti, de aerul Ardealului, cel pe care l-am respirat intaia oara in viata noastra, dorul de iarba pe care am lasat-o acasa si care, in mod inconstient si dureros de drag o purtam amprentata toata viata pe talpile noastre care s-au lasat mangaiate de ea in copilaria noastra minunata. Dorul de graiul molcom si bland al parintilor si bunicilor nostri. Dorul de colindele noastre de Craciun care nu au egal in lume, de caltabosul si carnatii afumati si de vargabeles-ul pe care numai ardelenii stiu sa-l faca. Dorul de "stropitul fetelor" in cea de-a doua zi de Pasti, dorul de cantecele cu care am crescut si care au ramas in inimile noastre si care vor ramane mereu si mereu, pana cand vom avea zile lasate de la Dumnezeu, in inimile si sufletele noastre. La sute de km de casa, in Dobrogea spre care ne-au purtat pasii vietii am incercat sa ne regasim identitatea, sa ne redescoperim si reinventam. Dobrogea este minunata si fiecare dintre noi si-a facut o viata frumoasa aici, pentru care suntem recunoscatori. Dar Dobrogea este atat de diferita de Ardealul nostru, iar oamenii de aici sunt atat de diferiti de ardelenii nostri, incat ne-a trebuit multa vreme, multa putere, tarie si rabdare sa izbandim.
"Pe unde ma poarta valul, ma cheama la el Ardealul...". A fost acelasi sentiment ca cel pe care l-a ilustrat Jack London in "Chemarea strabunilor". Pe noi ne-a unit DORUL, asa cum am spus la bun inceput. Si-am inceput sa ne cautam, mai exact, au inceput sa ne caute. Calin, Nelu, Nelu, Corneliu, Dan, Feri, Grig. Si ne-am intalnit; a fost dragoste la prima vedere, o dragoste platonica, matura si dezinteresata pe care nici distanta, nici trecerea timpului si nici scurgerea timpului vietii noastre fizice pe acest pamant nu o vor sterge.
Ne-am intalnit tipic ardeleneste, in modul care avea sa devina felul nostru de a ne manifesta bucuria intalnirii, cu un pahar de palinca in fata, cu slanina, branza si ceapa rosie. Asa am pus bazele Clubului Ardelenilor din Constanta. De-a lungul timpului am avut parte impreuna de clipe minunate, de petreceri de Craciun si de Pasti pentru care ne invidia toata lumea si la care toti cunoscutii nostri doreau sa fie invitati. Multi artisti ardeleni au fost invitati la spectacolele noastre, iar colindele lor de Craciun si cantecele populare pe care le-au interpretat la spectacolele clubului nostru nu vor fi usor uitate.  Spiritul ardelenesc era cel mai pregnant in acele zile de sarbatoare. Si va fi in continuare! De-a lungul anilor unii au plecat din club, din diverse motive, alti colegi noi ni s-au alaturat. Feri a fost acolo mereu! Nici o greutate nu l-a facut sa abandoneze clubul. Era o particica din el (o particica insemnata as putea spune!) si l-a iubit, cu bune si cu mai putin bune!
In ziua in care l-am cunoscut pe Feri (era de fapt prima zi in care imi faceam intrarea in club), am stiut ca diplomatia si eleganta sunt calitati din nastere. Le mai poti cizela pe parcursul vietii, dar daca nu te nasti cu aceste calitati, nu vei fi niciodata desavarsit. Iar Feri imi aparea in fata ochilor ca un barbat elegant, stilat, peste care viata si-a pus in mod frumos amprenta. La inceput a fost Feri; mai apoi aveam sa aflu ca cel care ne-a impus tuturor sa il tutuim este Francisc Palosi, Consul onorific al Republicii Ungaria la Constanta, diplomat, presedinte al UDMR Sud-Est, si, mai apoi, in urma alegerilor din club, ales si vicepresedinte al Clubului Ardelenilor. Feri ne-a permis, si mi-a permis sa il cunoastem asa cum era: un om minunat, cu un caracter ireprosabil, serios si foarte bine organizat, dar si un excelent om de petrecere. Feri stia mai multe cantece decat noi toti la un loc, Feri canta alaturi de noi, Feri dansa si invartita si ceardas, si vals, si tango. Unul dintre cantecele dragi lui, pe langa imnul nostru, "Pe unde ma poarta valul, ma cheama la el Ardealul", era "Ana, zorile se lasa". Il cantam cu totii pentru ca ne facea mare placere dar si pentru ca stiam ca il face si lui Feri mare placere. L-am iubit cu totii; iubire este ceea ce am simtit noi fata de el. Dar si mult respect! Feri impunea respect prin simpla lui prezenta.
Feri a fost un mare roman, dar a fost si un mare maghiar. Si un mare neamt. Feri a fost un exemplu de mare european si sunt convinsa ca daca ar exista mai multi oameni ca el cuvantul "sovinism" ar disparea din Dictionarul Explicativ al limbii romane. Ca si politician l-am cunoscut mult prea putin pentru a ma exprima in cunostinta de cauza; imi ajung insa opiniile politicienilor care l-au cunoscut si care nu au decat cuvinte de lauda despre el, gen: parolist, serios, partener. Cuvantul lui Feri era sfant; daca depindea ceva de el, cu siguranta rezolva problema. Daca era convins ca un lucru este fair, atunci se lupta cu toata lumea pentru a demonstra acest lucru.
Ieri l-am conudus pe Feri pe ultimul lui drum. A disparut fulgerator dintre noi, la 65 de ani, in deplinatea fortelor lui fizice si intelectuale. Inima lui cea mare si buna a cedat. Am fost cu totii acolo: familie, prieteni, colegi. Nu au curs foarte multe lacrimi - a fost inmormantat cu aceeasi demnitate care l-a caracterizat toata viata. Dar in sufletele noastre lacrimile se rostogoleau ca dintr-o cascada. Iar durerea despartirii era mai mare decat Carpatii care ne despart de Ardeal.
Stiu ca Feri va fi mereu alaturi de noi si ne va trage de urechi printr-un bland "No, no" atunci cand vom fi pe punctul de a face greseli.
Aceste lucruri ar fi trebuit rostite la inmormantarea lui Feri. Dar nu am putut sa le scriu si , chiar daca le-as fi scris, nu as fi putut sa le rostesc. Asa ca le scriu acum, de dragul lui si in memoria lui.
Feri, nu te vom uita niciodata!