Am sa va spun o mica poveste, asa, ca intre Craciun si Anul Nou - unora vreau sa le ofer niste explicatii (nu ca le-as datora!), iar altora un subiect de gandire pentru noaptea de Revelion (nu ca mi l-ar fi cerut, dar eu sunt o persoana foarte saritoare). A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odata o castana micuta, intr-un castan fermecat din tara castanilor; si Castana a primit la nastere un dar special - acela de a visa. Nimic nu a oprit-o din visare, nici zbuciumul parintilor ei care munceau de dimineata pana seara pentru a asigura familiei cele trebuincioase, nici suficienta pe care fratii si surorile ei din castanul fermecat o dovedeau zi dupa zi. Castana era mereu vesela si saritoare; canta, dansa, se cocota pe toate crengile care ii permiteau sa danseze pe ele. Pentru ca ii placea sa viseze, se si vedea o mare artista - motiv pentru care dezinvoltura era punctul ei forte. Viata ei curgea firesc; mergea la scoala, invata, citea foarte mult, se implica in tot felul de activitati extrascolare. Toata lumea o indragea pentru ca era vesela si deschisa - nu stia sa minta, nu stia sa insele pe nimeni, nu stia decat sa fie onesta si sa-si doreasca din ce in ce mai mult de la efemera ei viata. La inceput, castanul fermecat i-a fost un camin suficient, apoi a fost adoptata si de ceilalti castani din vecinatate, pe unde avea prieteni. A devenit in scurt timp un lider - se spunea despre ea ca este un lider innascut - stia sa vorbeasca, sa se comporte, sa medieze diferite neintelegeri. A venit vremea implinirii unui vis mai vechi al ei; un vis si mai important - acela de a cunoste lumea. Kafta a demoralizat-o mult pe micuta castana; Marx si Engels isi dovedisera deja ineficienta in aplicarea fiolozofiei lor de viata. Steinhardt i-a fost de mare ajutor, iar Vechiul si Noul Testament, pe care le-a gasit intr-un vechi sertar al unei matusi varstnice, i-au ajuns carti de capatai. Insa in acel amalgam de informatii, care mai de care mai contradictorii, Castana si-a spus ca trebuie sa traiasca pe picioarele ei si sa capete filozofia proprie de viata, bazata pe experienta ei, nu pe a marilor scriitori, pe care ii devorase de cand se stia in viata. Asa ca, si-a luat inima ei micuta in dinti (Castana nu are dinti, dar cea din povestea mea are!), si le-a spus parintilor si fratilor ca trebuie sa plece in lume si sa-si gaseasca un scop in viata. Cu destula greutate, parintii si-au dat acordul, iar Castana a plecat in lume, pentru a-si urma visul. O perioada a fost foarte fericita, a intalnit multe castane din intrega lume. De la fiecare a invatat cate ceva si fiecareia i-a oferit o particica din inima ei. Dar Castana nu avea habar ca toate acele castane pe care le-a intalnit si le-a iubit erau micute, ca si ea - niste copilasi din lumea castanilor. Si toate castanele comunicau pe aceiasi lungime de unda - nu stiau ce este invidia, ce este aceea ierarhie sociala, ce sunt hainele de firma sau veniturile materiale. Toate se hraneau cu idealuri, cu sperante, cu vise - unele mai nastrusnice decat altele. Unele castane i-au spus vor pleca peste mari si peste tari, pentru ca acolo exista o tara a frunzei de artar, unde vor trai si mai bine decat in tara castanilor. Si au plecat! Prin plecarea fiecarui prieten, Castana mai facea cate o rana in inima - iar cicatricile ei s-au inmultit. Incet-incet, a ajuns in contact cu castanele mature, care se ghidau dupa alte principii in viata.
(Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu