Recent, ne-am hotarat (cu familia) sa dam o fuga pana la Dalboka sa mancam midii. Inteleapta decizie!
Aproape de ora pranzului ne-am imbarcat in masina si am pornit spre Vama Veche. Aglomeratie pe sosea, dar dupa ce am trecut vama, lucrurile s-au calmat brusc. Dupa ce am platit rovigneta 3 euro, ne-am indreptat spre Durankulac, prima localitate bulgareasca de dupa vama. Drumul, vai mama lui, mi-a reamintit de drumurile din Ardeal imediat dupa 1990. Dar totul a palit in momentul in care am ajuns in parcarea crescatoriei de midii de la Dalboka. De sus, aveai impresia ca drumul duce direct in mare - o mare de o culoare fantastica, parca nu era vorba despre Marea noastra Neagra. Era o mare cu zeci de nuante de albastru.
Drumul catre crescatoria Dalboka coboara brusc spre mare, pe alocuri cu o inclinatie de peste 45 de grade. Desi la o distanta de circa 2 km exista o parcare amenajata, nu toate locurile erau ocupate, fapt care m-a dus cu gandul ca locul nu este foarte aglomerat. Nimic mai fals; spre local, si pe stanga si pe dreapta erau parcate masini, cele mai multe cu numar de Romania. Pe un praf uscat ridicat de masinile care incercau cu greu sa urce printre oamenii care coborau si cei care urcau (deja obositi si cu burtile pline), am coborat spre terasa crescatoriei de midii.
- midii la tigaie, cu sos picant - 7 leva
- midii cu cascaval - 5 leva
- midii afumate, midii la gratar, midii pane, midii afumate (intre 3 si 5 leva portia)
- sarmalute in foi de vita cu midii - 5 leva
- midii umplute cu mere - 6 leva
- diverse soiuri de peste (guvizi, hamsii, rechin, calcan)
Ce mai, un adevarat rai pentru iubitorii de peste. Orice meniu ai lua, trebuie asezonat cu rakia - de struguri si/sau de gutui si cu bere bulgareasca Kamenitza sau Zagorca. Rakia costa 2 leva, iar berea e tot 2 leva. La halba. Fireste, pentru soferi sunt tot felul de bauturi nealcoolice.
Am mancat atat de bine si gustul de midii a fost atat de placut incat l-am simtit pe limba mult timp dupa ce am plecat de la Dalboka.
Ca sa nu-mi intrig prea mult cititorii prin titlul acestei postari, fac mentiunea ca, numai cu o zi inaintea plecarii in Bulgaria am fost la Vama Veche. Cum ne-a apucat foamea si ne place pestele, ne-am dus la cherhanaua din vama. O stiam de multa vreme, dar era un local micut si care avea doar doua mese in fata. Acum am gasit o cladire mare, cu multe mese pe terasa si cu multa lume infometata. Bucatarul gatea pe gratarul de pe terasa, asa ca toata lumea putea vedea cum si ce anume gateste. Buna mancarea si acolo, dar portiile sunt mult mai mici decat la Dalboka, iar preturile mult mai mari. A, am uitat sa spun ca noi am platit la Dalboka pentru 4 persoane mai putin de 60 de leva. Asa ca, daca ajungeti la Vama Veche si vreti sa mancati peste, dati mai bine o fuga pana la Dalboka.
Satui si incantati de tot, peisaj, servire, atmosfera, am plecat spre masina. Pe drum ne intrebam cum sa continuam o dupa amiaza frumoasa de duminica - aveam de ales intre a merge la Balcic sau la Cap Kaliacra. Cum se facuse deja destul de tarziu, am hotarat sa lasam Balcicul pentru alta data si sa mergem spre Cap Kaliacra, pentru ca era mai aproape si se afla oarecum in drumul nostru spre casa. Pe un alt drum, dar care este mult mai frumos si mai putin aglomerat.
Era in iunie, dupa am mentionat, dar muntii arata in felul acesta - sunt plini de zapada tot timpul anului (sunt munti inalti, ne aflam in Alpi, iar aici sunt numeroase varfuri mai inalte de 4.000 de metri!). Intr-un final, dupa ore lungi dar care au trecut extrem de repede gratie peisajelor care ne-au incantat sufletele,am ajuns la Lausanne. Cu o intarziere de mai bine de o ora, astfel ca feribotul care urma sa ne duca din Elvetia in Franta tocmai zornaia plecarea. Si a plecat fara noi! Dar a fost un moment unic - daca ne urcam in acest vas nu am fi avut posibilitatea de a ne bucura de zona portuara a orasului. Asa ne-am putut plimba, am putut face poze si ne-am putut bucura privirea de oamenii care veneau, si tot veneau, pentru urmatorul vapor. 
Asa arata orasul privit din port, dar imaginile sunt total nesemnificative pentru a descrie frumusetea acestui loc. Din pacate, totul este atat de scump incat nu ne-am putut atinge de nimic. Urma sa traversam lacul Geneva si sa ajungem la lacul Leman!!! Esate unul si acelasi lac, dar pe la mijlocul lui este granita dintre Elvetia si Franta. Asadar, in zona elvetiana lacul se numeste Geneva, iar in partea franceza capata denumirea de lacul Leman. Asadar ne-am plimbat pe un singur lac dar, potrivit denumirii plimbarea noastra a fost pe doua lacuri!!! Ciudat dar foarte placut. Am ramas impresionata de felul nonsalant al pasagerilor. Foarte putini erau turisti, pana in 5% potrivit estimarilor mele. Cei mai multi erau oameni ai locului; in opinia mea pasagerii erau locuitori din zona franceza, care lucrau in partea elvetiana si faceau zilnic aceasta naveta. Altfel nu imi pot explica multimea de calatori care se inghesuia in zona descoperita a vasului, acolo unde puteau bea bere sau suc si puteau fuma. Este greu de imaginat cum intr-o tara in care se fumeaza foarte putin in localuri sunt atat de multi fumatori. Barbati si femei, tineri si varstnici fumau tigara de la tigara si aruncau chistaoecele in ... lac. Cum altfel? 
Asa arata lacul de pe vaporas. Scuze ca nu public si imagini cu calatorii care fumau dar mi s-a parut de-a dreptul hilar sa le fac poze. M-am limitat la a-i privi. Si la a trage concluzii - pasagerii care stateau vizavi de mine erau de o taranie greu imaginabila. Vorbeau extrem de tare, radeau cu gura pana la urechi si nu aveau nici un pic de diplomatie in ei. Mi-am dat seama cam cum se face imaginea unei tari si a locuitorilor ei. Ne aflam intr-un loc cu o imagine pozitiva in intreaga lume? Da! Atunci reclama trebuie sa fie si aici sufletul comertului. Toata lumea va va spune ca pe aici nu se fuimeaza, dar va asigur ca toata lumea fuma si arunca in lac chistoacele! Ce-o fi si pe fundul acestui lac este greu de spus, insa atata vreme cat sunt o gramada de pasari, nu e nimic pierdut. Toata lumea vorbea limba franceza, atat in :Lausanne, cat si pe vaporas si in Evian les Bains, locul minunat in care am ajuns intr-un final. A, bine ca mi-am amintit. In momentul in care am urcat pe vapor am intentionat sa aratam biletele de calatorie si am fost surprinsi sa constatam ca pe nimeni nu interesa daca avem sau nu bilete. De-abia dupa o calatorie de mai bine de o jumatate de ora, la coborare, ni s-au verificat. Oare ce s-ar fi intamplat daca nu aveam bilete? Spalam pe jos pe vapor sau faceam alte treburi? Habar nu am ce se intampla cu cei care nu au bilete! Dupa ce am ajuns in statiune am plecat spre hotelul "de France", unde aveam 
rezervata cazarea pentru urmatoarele zile! Dar despre vacanta noastra la Evian, despre ce anume am vizitat si cum ne-am simtit ... in zilele urmatoare!
ne-am baut cafeaua, ne-am pregatit sa ajungem la manastirea dominicana Santa Maria delle Grazie, locul in care urma sa vizitam "Cina cea de taina". Am stat circa 20-30 de minute pana la ora programata; intre timp a intrat in incinta muzeului un grup de 25 de persoane, in mare parte turisti europeni si japonezi. Am observat, cu ocazia tuturor vizitelor efectuate in strainatate, ca turistii japonezi sunt unii dintre cei mai consecventi vizitatori ai tuturor locurilor frumoase din Europa, mai mult sau mai putin cunoscute de europeni. Pana cand am reusit sa intram in manastire, ne-am petrecut timpul prin fata cladirii, dar si interior, citind informatii pretioase despre ceea ce urma sa vedem. In italiana acestei comori i se spune L'ultima cena sau Il Cenaclo Vinciano. Asa cum multa lume stie, lucrarea a fost pictata de catre Leonardo da Vinci intre anii 1495-1498 pe unul dintre peretii salii de mese ai manastirii dominicane Santa Marie delle Grazie. Cina cea de Taina reprezinta un intreg perete si are dimensiuni impresionante: 460/880 cm; pictura infatiseaza scena biblica a ultimei cine pe care Isus Cristos a avut-o impreuna cu apostolii sai. A fost o cina cu totul speciala, deoarece, cu aceasta ocazie, Isus le spune apostolilor sai ca unul dintre ei il va trada. Dar sa revin la momentul intrarii in muzeu; la ora stabilita, respectiv la ora 8.45, am patruns intr-o sala, un fel de hol destul de mic, in care am stat pret de cateva minute. Nu stiu daca acolo s-a intamplat ceva, insa cei care au vizitat locul inaintea noastra spuneau ca micile sali in care am fost opriti pana sa intram in muzeul propriu-zis, reprezinta locuri speciale in care oarecum ni se regleaza temperatura corpului si putem intra fara probleme. Ca sa revin la pictura in sine, Leonardo da Vinci a folosit o tehnica de lucru mai putin obisnuita acelei perioade, care i-a permis luni intregi de meditatie asupra lucrarii sale. Din aceasta cauza, a tehnicii folosite, lucrarea a inceput sa se degradeze rapid, chiar la cativa ani dupa ce fusese pictata. De-a lungul timpului cladirea ce-i sta ca adapost lucrarii a fost martora a razboaielor. In cel de-al doilea razboi mondial intreaga cladire a fost distrusa in urma bombardamentelor dar, printr-o adevarata minune, "Cina cea de taina" a ramas intacta. Asadar, poate fi vizitata si astazi, in conditii speciale de securitate. Va reamintesc faptul ca biletele sunt nominale si nu li se poate schimba nimic din sensul initial al programarii - adica ziua, ora si numele pe care au fost rezervate nu se pot modifica! Pretul unei astfel de vizite este de 8 euro de persoana. Scump, dar face! In interiorul salii in care este expusa lucrarea am stat doar 15 minute, dar mi s-au parut foarte intense. Expresiile fetelor, pozitiile fiecaruia precum si miscarea mainilor apostolilor sunt extraordinare si iti dau de inteles, daca vrei sa o faci, multe despre ce anume a dorit Da Vinci sa se inteleaga din aceasta pictura. Intr-un fel pot spune ca fiecare vizitator se simte parte integranta in aceasta sala care are, pe de-o parte Cina cea de Taina, iar in partea opusa pictura Crucificarea. Adica nu doar vede, admira, dar el insusi se simte "acolo". Cel putin eu asa am simtit. Nu se pot face nici un fel de fotografii, asa ca singurele poze pe care le veti vedea de acolo sunt de pe site-ul oficial al muzeului. In interiorul salii sunt trei paznici care observa ce face fiecare turist, asa ca nimeni nu-si permite sa faca greseli.
In afara 
a adaugat figuri ale familiei Sforza, familie careia ii apartinea cladirea in sine. Aici insa am stat doar cateva minute si nu mi s-a parut o pictura fabuloasa, cu toate ca este, asa cum mi se intiparise in minte Cina cea de Taina. Oricum, este un loc unic, pe care cei ce l-au vazut nu-l vor putea uita vreodata. 
Asa arata gara dn Milano, dar sa stiti ca in acest oras exista mai multe locuri de unde poti lua trenul pentru a ajunge in foarte multe destinatii. Sunt gari de unde poti lua trenul pentru destinatii interne, cum ar fi in zona montana sau in estul ori sudul tarii, dar sunt si gari din care poti pleca spre alte tari, spre Elvetia si apoi Franta, asa cum am facut noi. Insa despre aceste destinatii voi scrie intr-o alta postare. Astazi ma voi referi strict la Italia, la Milano si la Florenta. Imediat dupa ce am ajuns ne-am indreptat spre hotelul in care ne facusem rezervarea. A fost un hotel foarte bun, situat intr-o zona extrem de frumoasa, situat la doar 
doua statii de autobuz de gara. Si, cu toate ca zona garii este plina de negri refugiati in Italia (Surprinzator, dar romanii care erau pe acolo in urma cu doi ani, acum disparusera. Habar nu am unde!), in zona in care ne-am cazat nu era picior de negrut Cu toate ca ne aflam la doar 1,5 km de gara, adica o distanta nesemnificativa pentru un muritor de rand care-si duce traiul in gara!!.Receptionera care era de serviciu avea toate zambetele la ea, nu o durea nici capul si nici spatele, cu toate ca avea peste 50 de ani, si a fost foarte incantata sa afle ca suntem din Romania, din Constanta. Mai avusese turisti la fel ca noi si, din cate se pare, fusese multumita de ei. Sper ca a fost si de noi! Fireste ca imediat dupa ce am despachetat am stabilit sa iesim prin cartier, pentru a ne familiariza cu locurile si pentru a ne delecta putin simturile. Ceea ce am si reusit! Cu toate ca eram de numai cateva ore in Italia, aveam senzatia ca ma aflam pe aceste meleaguri de foarte multe zile. Poate si faptul ca mai fusesem pe aici avea un rol bine determinat. Ne-am plimbat printr-o zona superba, cu cladiri impunatoare, foarte frumoase si pline de flori. Asta am apreciat mereu la italieni, faptul ca iubesc florile si isi incarca balcoanele cu ele! Iar din strada, o cladire plina cu flori atrage foarte mult. Cam asa arata un balcon, sper sa va placa cel putin la fel de 
mult cum mi-a placut mie! Blocurile par pline de viata si nu sunt impersonale, ca multe altele din Romania, de exemplu. Asta nu inseamna ca aduc vreun prejudiciu de imagine tarii mele! In fine, seara ne-am plimbat prin Milano, fara a ajunge in principalele locuri ale orasului, fara a vedea Domul sau alte locuri impresionante. Ne-am bucurat insa de o zona absolut minunata, pe care nu o stiam din alti ani. Dimineata ne-am trezit devreme, asa cum suntem obisnuiti de acasa, si ne-am dus spre gara pentru a vedea ce trenuri avem spre destinatiile spre care optasem inca de acasa. Dupa ce ne-am orientat si stiam exact ce aveam de facut, ne-am hotarat ca in acea zi sa facem o plimbare (ma rog, una destul de lunga) spre Florenta, oras catalogat de multi turisti drept unul dintre cele mai romantice locuri vazute vreodata. Distanta dintre cele doua orase este de peste 300 de km, prin munte. Drumul nu pare foarte lung si noi l-am facut in mai putin de doua ore. In tren am stat langa o brazilianca frumoasa, care calatorea singura. Nu era o persoana foarte tanara; avea peste 40 de ani si se afla pentru prima data in Europa. Era incantata de ceea ce vedea, vazuse si urma sa traiasca in aceasta vizita de trei saptamani pe care o facea. Din cate mi-am dat seama, era greu sa vizitezi Euriopa traind pe un alt continent, iar diferentele dintre cele doua continente erau foarte mari. Am discutat mult cu ea, mai ales despre tara ei, despre probleme pe care le aveau locuitorii, despre decalajele dintre cei saraci si cei bogati. La prima vedere parea totull diferit de probleme noastre, insa la o analiza mai atenta, ulterior facuta acestei intalniri, am realizat ca, indiferent in ce parte a globului ai trai, diferentele sunt aceleasi, cu mici nunate. In gara ne-am despartit, dupa ce ne-am facut urarile de rigoare si ne-am dorit una alteia zile frumoase de excursie. Ne aflam deja la Florenta, oras renascentist de o frumusete extraordinara. Sau cel putin asta stiam din carti. De la gara am luat-o pe jos spre centrul orasului, pentru a ne bucura de tot ceea ce vedeam. Si am vazut multe, foarte multe. Chiar langa gara este o veche biserica, care arata asa. 
Pe langa biserica era plin de tarabe, cum de altfel am vazut astfel de locuri prin tot orasul. De, este un oras turistic pe care il viziteaza milioane de oameni din toata lumea iar localnicii trebuie sa profote de acest lucru. Si o fac cu buna stiinta. De la gara am luat-o pe una dintre stradutele intens circulate spre centru. Primul obiectiv pe care intentionam sa il vizitam era Piazza del Duomo. Nu a fost deloc greu sa ajungem in aceasta zona deoarece pasii te purtau intr-acolo. Piata mare in care am ajuns fara graba, parca special pentru a observa imprejurimile si oamenii, era dominata de aceasta cladire impresionanta si arata exact asa! 
Frumoasa si plina de lume. Nu am putut sa imi dau seama cam cati turisti erau in zona, dar erau multi, ca in luna iunie! I-am dat ocol de mai multe ori si am vizitat cam tot ce se putea. Din pacate, in Florenta nu am avut senzatia despre care vorbeste foarte multa lume, cum ca orasul ar fi minunat. Poate ca multimea de oameni peste care am dat a diminuat senzatia perceputa. Sau o accentua intr-un alt sens. Dupa aceea am ajuns, aproape fara sa vrem, dar era imposibil de evitat un asemenea obiectiv, la biserica Capela Medicii, o biserica senzationala, de o frumusete iesita din comun. Este o biserica incarcata cu tablouri si bijuterii, nu, nu va ganditi la bijuterii din aur sau argint. Ma refer strict la bijuterii artistice, In aceasta 
biserica apar doua grupuri statuare ale lui Michelangelo, una 'Ziua si Noaptea", iar cealalta "Aurora si Amurgul", amplasate deasupra unor morminte celebre ale dinastiei Medici. Absolut impresionant acest muzeu, unde nu aveai voie sa faci poze cu blitz si, cu atat mai putin, sa filmezi. Cu toate acestea, unii turisti au mai facut astfel de lucruri, starnind oprobiul celor din conducerea cladirii! Am vizitat in zona multe locuri, printre care Ponto Vecchio, un pod peste raul Arno. Pe malurile acestui rau, mai exact in Florenta s-a nascut Renasterea italiana. Daca doriti sa stiti mai multe despre aceasta, nu ezitati sa studiati. Ceilalti vor fi, la fel ca si multi alti turisti, niste simpli vizitatori! In oras sunt mai multe poduri peste acest rau, dar Ponto Vecchio este cel mai cunoscut si vizitat. Pe de-o parte si pentru ca este plin cu magazine pline cu de toate, in special haine si imbracaminte din piele. Pe de alta parte, este o zona senzationala, plina de oameni si de savoarea lor!
De cealalta parte a