Viata merge mai departe?

Asa se spune, ca viata merge mai departe. Din pacate, insa, prea putini oameni iti spun sau marturisesc ce greu este  este iti pierzi un parinte. Si chiar daca ti-ar spune cineva, nu ai putea intelege, pentru ca vorbele sunt prea sarace si nu pot ilustra durerea sfasietoare pe care o simti in acel moment. Este dureros de dureros! Cumplit, teribil! Nu am mai putut scrie nici un rand de cand s-a intamplat plecarea tatalui meu. Am avut senzatia stranie ca, pana nu vorbesc despre el, nu voi putea merge mai departe. Nu pot vorbi la trecut despre el, deoarece il simt mereu langa mine, in mintea si in sufletul meu.  Este, poate, acel mister tainic, pe care nici specialistii nu l-au putut dezlega, misterul vietii si al legaturii tainice care exista intre parinti si copii. Este acea energie pe care ne-o transmit la nastere si care nu se stinge niciodata - este ACEL perpetuum mobile care sa banuieste a exista dar care nu poate fi probat. Tata este tata. Barbatul de care fiecare fetita se ataseaza,prima ei dragoste,  primul ei exemplu in viata. Imi voi aminti toata viata cand am urcat pentru prima oara in spatele lui, pe motocicleta, pentru a merge in vizita la  bunici, la vreo 25 km de Targu Mures. Imi era foarte teama; cred ca aveam 4 sau 5 ani. Mai fusesem cu motocicleta, dar atunci ma simteam in siguranta intre tata si mama. De data asta, nu stiu prin ce minune, mergeam doar cu tata. Si, cu o voce sigura, mi-a explicat ca trebuie sa ma tin bine de el si sa ma inclin in acelasi timp cu motocicleta. Cand am ajuns la bunici eram cea mai mandra fetita, ma simteam mare si  puternica. Cand am  terminat liceul si am intrat la facultate mi-am spus ca nu il voi ierta niciodata. Imi promisese ca, daca iau si acel examen extrem de important, imi va darui motocicleta lui, un IJ rosu, frumos, frumos! In timp ce ma aflam la Iasi si imi savuram reusita, tata vindea minunatia de motor! Atunci nu am inteles ratiunea lui; peste ani, insa, am priceput cat de greu i-a  fost si lui sa se desparta de acea motocicleta - a facut-o, insa, pentru ca nu a fost in stare sa stie ca eu, la sute de km de casa, as putea avea vreun accident cu acea motocicleta. M-a protajat asa cum s-a priceput. Si l-am iertat. Cred ca noi suntem neiertatori atat vreme cat nu intelegem! Tata, de fapt, m-a protejat toata viata; cand eram un copil, foarte nabadaios, ce-i drept, nu se temea pentru mine ca eram cocotata   pe toate gardurile si in toti copacii. Dar se temea cand am crescut si am vrut sa merg la discoteca. Eram singura din generatia mea care trebuia sa fie acasa seara, la ora 8.00, iarna, si la ora 10.00 vara. Inca era lumina afara; ce baiat ma putea conduce acasa, fara a-si asuma riscurile furiei paterne? Asa ca, exact cum si-a dorit, m-a protejat in felul lui, care mie mi se parea nedrept. Insa el facea ce stia! Era copil crescut la tara, intr-o familie numeroasa dar foarte afectuoasa! Fratele mai mare fiind, intre sase frati, a avut atat responsabilitati, dar si parte de dragostea si respectul fratilor mai mici. Iar acest lucru s-a simtit in toata viata lui, in tot ceea ce a facut; a fost placut de toti cei care l-au cunoscut si, la randul lui, a oferit foarte multa dragoste si sprijin. Tata nu plangea niciodata; prima oara cand l-am vazut plangand a fost atunci cand a murit bunicul, tatal lui. Eu eram deja mama, iar pana atunci nu-l vazusem pe tata plangand! Detesta lacrimile, cred ca il faceau sa para sau sa se simta slab. Cum am spus, am fost un copil foarte nabadaios; la gradinita am "savurat" statul la colt,  in genunchi, pe boabe de porumb. Nici acasa nu eram mai ascultatoare; iar tata ma "altoia" cum putea. Cu duhul blandetii, ma pocnea peste fund, uneori peste fata sau ma tragea de codite. De atunci mi-am dorit sa ma pot tunde, sa scap de coditele care erau doar un mod de a ma pedepsi. Iar cand o facea tata, ma obliga sa imi inghit lacrimile. Nu imi dadea voie sa plang. Chiar credeam ca nu voi putea plange vreodata, insa viata mi-a demonstrat ca plansul vine de la sine, din tine, cand simti nevoia sa o faci.  Ca plansul poate fi o eliberare. Si am plans cand s-a stins tata. Cred ca nu a fost suparat pe mine, ca m-a vazut plangand. Si el a plans cand a murit tatal lui!
De ce am scris aceste randuri? Pentru ca a trebuit sa o fac; pentru mine si pentru cei care citesc randurile mele si care trebuie sa stie ca, oricat te simti de pregatit pentru marea plecare a unuia dintre parinti, nu esti niciodata pregatit. Pentru ca doare, doare prea tare! Aveti grija, cu totii, cat mai aveti parinti; cei care ii mai aveti! Ca, mai apoi, tot ce va ramane este sa invatati sa suportati povara neputintei. A neputintei de a nu-i fi vizitat suficient, de a nu fi fost alaturi de ei cand au fost bolnavi, de a nu le fi aratat mai des cat de mult ii iubiti!