Unde au disparut cei 7 ani de acasa?

Transportul in comun este, fara indoiala, un etalon al gradului de civilizatie la care am ajuns; nu autobuzele in sine, cu toate ca si acestea au rolul lor intr-o analiza a societatii, ci gustul amar cu care ramai dupa o calatorie cu troleibuzul sau autobuzul. Intr-o buna dimineata, saptamana trecuta, m-am dus frumusel in statia de autobuz; batea un vant taios si lumea care astepta ramasese intepenit cu privirea spre stanga, de unde ar fi trebuit sa apara un minunat mijloc de transport in comun. Acesta intarzia si au trecut cam 15 minute pana a venit. Burdusit bine, autobuzul s-a pus in miscare; pe scaune si in picioare o multime de persoane varstnice; doamne bine imbracate si extrem de civilizate se uitau cu grija pe unde pun piciorul si isi cereau scuze daca inghionteau pe cineva. Alte persoane isi ofereau una alteia locul, gest facut aproape instantaneu daca remarcau pe cineva cu cativa ani mai in varsta. Din Tomis Nord si pana la spital o eleva a ramas neclintita pe scaun, fara sa-i pese ca pe langa ea stateau aproape intr-un picior calatori care ar fi putut sa-i fie bunici sau bunice. S-a uitat in permanenta pe geam, intr-o absenta care parca ilustra viata ei intreaga. Nici un muschi nu se clintea pe fata ei. Nici o privire, fie ea si in sila, nu arunca in interiorul autobuzului. Probabil se gandea ca este sub demnitatea ei si visa la ziua in care transportul in comun urma sa devina pentru ea o trista amintire, pe care sa o uite cat mai repede. Si mi-am amintit cum in copilaria mea, atat acasa, cat si la scoala am fost invatata sa ofer locul persoanelor mai in varsta. Cum saream de pe scaun, ca impinsa de un arc, atunci cand urca cineva de varsta parintilor sau bunicilor mei. Gandul mi-a fost intrerupt cu brutalitate de o conversatie pe ton inalt izbucnita in apropierea mea. O pustoiaca ii spunea colegei care o insotea, cu voce suficient de ridicata incat sa fie auzita: "Eu cand voi fi ca babele astea, o sa stau acasa, nu o sa ma plimb cu autobuzul!". O doamna de langa ea, evident iritata de remarca ireverentioasa, i-a spus ca nu este frumos  sa vorbeasca asa, ca oamenii au treaba si nu merg de placere cu autobuzul, pe frigul si inghesuiala asta. Insa pustoaica nu s-a lasat si a continuat galceava; a ajuns chiar pana acolo incat sa-i spuna doamnei ce o apostrofase ca drumul ei trebuie sa fie spre cimitir! Si a repetat cuvantul cimitir pana a coborat. Satisfacuta ca "i-a tinut piept babei!" Cine o fi educat-o pe fata asta? Unde i-or fi fost parintii sau bunicii? Si ce a facut in primii 7 ani ai vietii? Fireste, stilul ei grobian reflecta si educatia precara a celor ce au crescut-o. Pentru ca oricat ai incerca sa-i spui unui copil sa multumeasca atunci cand primeste ceva, daca el  nu aude in casa cuvantul "multumesc" acesta nu-i va intra in vocabular. Pana la urma am compatimit-o pe pustoiaca obraznica; chinul ei in viata de-abia acum incepe! Va fi mai tot timpul artagoasa si nemultumita si se va intreba de ce nu are noroc. Si, mai mult, va avea copii! Pe care (nu) ii va educa dupa chipul si asemanarea sa! Cazul acestei fete nu este singular, din pacate! Si, ma repet: unde au disparut cei 7 ani de acasa? La cresa? La gradinita? La scoala? Ca acasa, in multe familii, nu mai sunt....