Farmecul transportului cu autobuzul sau adevarul despre NOI

Desi sunt posesoarea unui permis de conducere de tip B, adica pentru soferi amatori, nu am condus de multi ani. Bine pe de-o parte, rau pe de alta parte. In fine, nu acesta este subiectul postarii mele. Asta este un motiv de meditatie doar pentru mine. Motivul pentru care scriu despre transportul in comun il constituie oamenii care circula, oamenii din Constanta pe care ii cunoasteti atat de putin. Pentru ca, orice am vrea sa spunem sau sa credem, una este sa fii alaturi de ei in cele mai nefaste momente (sau in cele mai distractive!) si alta e sa ti se povesteasca despre astfel de momente. Asadar, sa va spun cate ceva despre aceste persoane: de cele mai multe ori sunt izolate in trairile lor, nu fac front comun si nu fac conversatie. De cele mai multe ori..... Dar, cateodata, are un farmec aparte transportul cu autobuzul. Sa va povestesc cateva intamplari hazlii, care s-au lasat cu adevarate crize de ras la nivel macro (adica momente care au pus pe ras intregul autobuz!). Ieri dimineata, pe la vreo 9 si jumatate, ma indreptam spre statia de autobuz. Pe langa mine a trecut in graba un nene care canta la muzicuta. In fine, nu l-am bagat prea mult in seama. Treaba lui cum simte viata si cum vrea sa arate acest lucru. Numai ca, dupa cateva mintute, l-am descoperit in statia de autobuz in care m-am oprit si eu. A venit autobuzul, am urcat si apoi a inceput dementa cu acte in regula. Era aglomerat, la fel ca in fiecare dimineata (voi ce care circulati cu masinile proprietate personala trebuie sa stiti ca in autobuze este aglomerat in special in orele diminetii, pranzului si serii!) si oamenii se imbulzeau unii in altii. In acest amalgam de trairi si simtiri, deodata s-a auzit in tot autobuzul muzicuta acestui nene. De la rumoarea existenta initial, s-a trecut la o tacere aproape nefireasca. In scurt timp am inteles ca oamenii ascultau cantarea aceslui nene cu muzicuta. In scurt timp, insa, au renuntat sa fie ascultatori si au considerat ca este cazul sa aiba o altfel de reactie: de la zambete ascunse, au trecut la ranjete afisate pe intreaga fata, pentru ca mai apoi sa rada toata lumea aproape in hohote. Omul a rezistat sa cante pe parcursul a vreo trei statii, dupa care a coborat. Nu stiu daca aceasta era destinatia lui sau nu a mai rezistat unei mase potrivnice lui. Dupa ce a coborat, lumea a continuat sa fie vesela; ma rog, nu a mai ras in hohote dar a inceput sa comenteze cu multa veselie. Si m-am gandit atunci daca nu e mai bine sa ai parte de un asemenea companion intr-un autobuz aglomerat cu oameni ganditori, care merg la serviciu sau la spital sau cine stie unde. O alta intamplare din autobuz vizeaza niste elevi mici, foarte galagiosi si foarte nepasatori la cei din jurul lor. Ca vorbesc si rad cu voce ridicata nu mai surprinde pe nimeni - se comporta asa cum li se pare lor normal. Dar, cand prind loc pe scaune, stau in preajma lor oameni in varsta, nu unul, ci mai multi, iar astia mici nu au nici o jena. Iar aici sunt sigura de o vina comuna: in primul rand sunt de vina parintii lor, carora li se pare nefiresc (probabil) sa aiba astfel de discutii cu copiii lor. Pe de alta parte sunt vinovati si invatatorii sau profesorii lor diriginti, care nu-si gasesc 10 minute sa le faca o minima educatie. Oare am imbatranit sau s-a schimbat in extrem de scurt timp modalitatea de a-ti educa un copil? Ma intreb cu groaza unde vom ajunge in urmatorii 10 ani? Oare va fi mai bine sau vom ajunge la gravitati adevarate cu acesti copii? Din pacate, nu depinde numai de cativa dintre noi, ci de toti cei care considera ca viitorul - care include in mare parte actualii copii - va fi radical schimbat. Oare cum va fi? Oare cine va avea de pierdut si cine va avea de castigat? Eu, una, stiu raspunsul dar acesta depinde mult prea putin de un singur om!

Viata la tara sau frumusetea simplitatii

"Viata este o tragedie atunci cand e privita in prim-plan si o comedie cand o privesti in plan larg" - spunea Charlie Chaplin. Multa vreme nu i-am inteles profunzimea gandirii, poate din cauza infatisarii sale numai bune de comedie, pe de-o parte, si datorita mutrei sale jalnice (in "Vagabondul"), cu privirea trista, de caine batut, buna numai de tragedie. Citatul lui Chaplin parea un non-sens pentru mine, dar, printr-o conjunctura favorabila mie, de curand mi s-a luat ceata de pe ochi (nu, nu am cataracta!). Am avut ocazia ca, pentru o saptamana, televizorul parintilor mei sa tina doar loc de mobilier - am fost atat de ocupata cu alte treburi, de suflet si de indatorire copil-parinte incat nu am mai avut nici timp, nici chef sa deschid televizorul. Singurul prilej in care am facut-o a fost cand Steaua a jucat impotriva TSK Sofia. Dar a fost o "pierdere de vreme" utila pentru un microbist. Si am remarcat ca, fara sa-mi dau seama, zilele treceau usor una dupa alta, iar viata mi s-a parut dintr-o data plina de alte intelesuri. La tara, oamenii pot trai simplu si frumos; se trezesc dimineata, deschid gainile, le dau porumb si apa, dau mancare cainilor din batatura; cei care au alte animale in gospodarie se ocupa de ele, iar mai apoi intra in casa pentru a se ocupa de propria lor persoana - se spala, mananca si apoi se odihnesc putin, pregatindu-se pentru alte treburi. Mereu m-am intrebat de ce oare cei care traiesc la tara se ocupa mai intai de animale si mai apoi de ei? M-am intrebat de ce nu se spala mai intai si mananca (sau beau cafea si fumeaza o tona de tigari, cum fac multi dintre oraseni), iar mai apoi sa se ocupe de galite. Mi s-a raspus simplu: pai ele s-au culcat odata cu gainile, adica dorm de foarte multe ore, iar la rasaritul soarelui trebuie sa manance si sa bea apa. Daca nu le ingrijim, cum se mai oua si cum se mai ingrasa gainile ca sa faca zama buna. Gratie acestei gandiri, aproape toate gesturile noastre in viata capata un substrat de interes ( nu aruncati cu pietre in mine, insa pana si cea mai sincera relatie de prietenie se bazeaza tot pe interes; respectiv interesul de a nu fi singur, de a comunica pe aceeasi lungime de unda cu oameni care simt la fel ca si tine unele lucruri). In fine, am remarcat cat de simplu poate fi sa fim fericiti. Daca nu ne raportam in permanenta la mediul si la lumea inconjuratoare, viata pare (si chiar este!) mult mai frumoasa. Daca ne uitam la televizor ce aflam? Ca in Constanta se inregistreaza un val de violuri, ca x l--a injunghiat pe y in fata liceului, ca mancarea se scumpeste, ca politicienii sunt niste magari, ca Romania este un loc neprielnic vietii civilizate, ca sucurile contin multe, prea multe e-uri, coloranti si conservanti, ca gazele s-au scumpit din nou, ca masina va deveni un obiect de decor pentru parcarea din fata blocului, deoarece benzina si motorina devin combustibili de lux, ca tiganii au luat cu asalt Finlanda (daca pana si in racoroasa tara au ajuns, nu stiu ce sa mai cred - doar ca li s-a modificat structura ADN-ului si li s-a incalzit brusc sangele ce le curge prin vene), ca Europa nu ne vrea (Voda Lapusneanu, de la care ar fi trebuit sa invatam foarte multe - dar pentru a-l sti pe Voda Lapusneanu trebuie sa fi luat macar examenul de Bac - deci, revenind, Voda Lapusneanu spunea celebrul citat" Daca voi nu ma vreti, eu va vreau!"), ca Elenin, cometa ISON se indreapta spre Pamant si-i va produce modificari esentiale, poate chiar va determina disparitia umanitatii etc. Foarte rar, televiziunile ofera cate un reportaj pozitiv, artistic, cultural, social. Mi-a placut foarte mult faptul ca, la redeschiderea Muzeului Antipa bucurestenii au stat ore in sir la coada pentru a-l vizita! Asa ca romanii sunt deprimati din cauza stirilor negative care le sunt servite zilnic pe tava; sunt "imbibati" cu negativism prin metoda "picatura chinezeasca". Cei ce refuza sa se uite la TV sunt mult mai relaxati si mai predispusi spre fapte si ganduri bune. Cel putin asta este concluzia la care am ajuns eu in ultima perioada.

Tacerea e de aur... dar nu e cazul sa fie mereu asa!

Tac de aproape o luna de zile pentru ca simt ca nu am ce sa spun! Ciudat, nu-i asa, cand orasul asta e plin de oameni de joasa speta, care vorbesc galagios, care rad cu gura pana la urechi in mijloacele de transport, care se bat pe strada, care fura de la cine se nimereste. Mai grav decat atat, insa locuiesc intr-un oras in care si mai-marii sunt de aceeasi speta. Du-te la Politie, la Consiliul municipal, la Consiliul judetean, la instantele de judecata..... peste tot vei gasi atat oameni de buna calitate, cat si lepre. Dar, din fericire, mereu sunt oameni - de diferite varste, dar care nu isi arata varsta - in fiecare nivel cu putinta, care vin sa dea cu jovialitate, si numai cu privirea sau un gest, cate un bobarnac. Revin insa la motivul pentru care nu am mai scris aici nici un cuvintel. O durere de cap, o durere de masele sau de mana ori picior te tin cateva zile. Dar eu nu am scris de aproape o luna de zile. Nu ca nu as fi vrut! Nu ca nu as fi avut chef sau inspiratie pentru a scrie. Pur si simplu nu am putut. Am fost secatuita de tot ceea ce se intampla in jurul meu; si nu mai vreau sa fiu secatuita. Vreau sa scriu si pentru asta voi trece peste aproape tot ceea ce simt. Veti regasi in viitoarele mele postari starea mea. Si sentimentele care ma incearca. Si lehamitea pe care o simt din cand in cand, aproape zilnic...Sa fie, oare, tacerea de aur? Nu prea cred, in cazul de fata! Este foarte limpede ca am pierdut indemanarea de a fi rabdatoare. Care sa fie cauza, oare? In fine, daca e alb, e alb, daca e negru, e negru, iar daca este gri, atunci sa fie gri. Nu putem alege culoarea fara a sti ce este. Astazi am facut revista presei cu toate ziarele locale si nationale. Multe evenimente, scrise si nu din punctul de vedere al eveneimentelor! Mai, sa fie, mi-am spus; cand s-a schimbat ( si ce anume a schimbat!) modul de a face presa? De ce in toate informatiile care au un dram de politica, trebuie sa stii, fara a citi in prealabil numele ziarului sau al jurnalistului care a scris, ce apartenenta politica are respectiva publicatie? Mie mi se pare nedrept, extrem de injust! Dar as vrea sa existe in tara asta si ziare oneste, care nu fac campanie electorala neintrerupta unor lideri sau unor partide. Care nu arunca in stanga si in dreapta (nu ma refer la politica!!) cu informatii absconse, care se limiteaza la prezentarea unor informatii, nu la inocularea unor idei preconcepute in mintea cititorilor. Inca visez, desi sunt treaza de multe ore! Stau si ma intreb cati ani voi mai visa, oare? Vi se pare o buna intrebare?

La multi ani, fratele meu drag!

Inceputul lui noiembrie a fost ,mereu, foarte important pentru mine: pe 2 este ziua prietenie mele, Leni, iar pe 3 e ziua fratelui meu. In copilarie si adolescenta, aceste doua zile erau de adevarata sarbatoare. Aveam sau nu aveam bani, fericirea nu costa nici un leu. De fapt, nici acum nu conteaza, dar asta este un alt subiect, foarte drag mie, ce-i drept! Amintirile mele despre copialarie s-au estompat; nu-mi aduc aminte foarte multe lucruri. Sau poate stau ascunse in memoria mea si nu ies neasteptate la suprafata. Imi amintesc perioada in care fratele meu era elev in clasa a VIII-a. Profesorii lui spuneau ca ar fi bine sa dea examen la scoala profesionala, ca asa ar fi normal. Indaratnic, fratele meu a dat examen la liceu si, normal ca a reusit. La final, a decis sa incerce si la facultate. A intrat si acolo! Dragul de el! Ce frumoasa a fost perioada de stagiatura, la Sighisoara! Dar am avansat prea mult in timp; normal ar fi sa imi amintesc mult mai mult de copilarie. Motiv pentru care revin la ea. Era iarna si preotul umbla cu crucea; noi stateam in curte, era zapada pe jos si incercam sa prindem pasari. Gusti pregatise cosarca (cosul de porumb) si o intorsese cu josul in sus. In maner legase o sfoara de care urma sa traga in cazul in care intrau pasari. Apoi a intepenit manerul intr-un par din lemn, astfel ca pasarile sa fie atrase de porumbul pus pe jos. Si evident ca au fost; nu mai tin minte cate pasari a prins, cert este ca eu nu am zabovit foarte mult pe langa el pentru ca a venit preotul sa sfinteasca casa. Apoi imi amintesc o vara in care el a plecat in excursie in Moldova, cu autocarul. Nu stiu exact cate zile a zabovit pe acolo, cert este ca, in lipsa lui, catelul nostru (la care el tinea foarte, foarte mult) s-a dezlegat, a iesit in strada si a fost calcat de o masina. Imi amintesc ce drama s-a petrecut la venirea lui acasa! Noua ne placea foarte mult sa ne plimbam cu bicicleta; aveam una singura, de adulti, dar pe care o foloseam cu totii, indiferent cum reuseam sa o conducem. Iar Gusti a facut ce a facut si a cazut, iar o bucata de pedala i-a strapuns piciorul. Nu imi amintesc sa-l mai fi intrebat de atunci cum a evoluat rana si cum s-a vindecat; m-am luat cu altele si am omis ce era mai important. Sper sa nu uit in zilele ce urmeaza! Regret ca in seara asta nu pot fi alturi de el, insa bine ca sunt mama si sora mea acolo. La Targu Mures! Insa stie ca il iubesc si ca ii doresc tot binele din lume! La multi ani, fratele meu!