A apărut o nouă insulă în Marea Neagră. „Sovereign Island” aparține României și Ucrainei

Cea mai nouă insulă apărută în Marea Neagră reprezintă, de fapt, cel mai tânăr pământ al Europei. Și spunem asta deoarece nu este mai veche de 15-20 de ani. Dat fiind faptul că este situată la granița de apă dintre România și Ucraina, insula aparține ambelor țări. Are o lungime de aproape 7 km, din care 2,5 km se găsesc în apele noastre teritoriale, iar restul aparține Ucrainei. Lățimea insulei este de circa 200 de m. Autoritățile române au reușit să-l atribuie numele Insula Fericirii, iar numele ucrainean este „Nova Zemlia”. Dar, din câte știm, nu este numele oficial. Nu există încă nici o indicație pentru numele insulei pe hărți topografice din Ucraina. Vorbim despre o fâșie de pământ formată din aluviunile aduse de Dunăre și din depunerile de nisip ale Mării Negre. Specialiștii cu care am stat de vorbă au afirmat că insula crește cu circa 17 cm pe an. Așa cum este lesne de înțeles, în aceste locuri nu veți întâlni oameni, dar veți putea vedea colonii de cormorani negri, pelicani, pescărusi, egrete etc. De asemenea, veți putea vedea o navă eșuată în apropiere. În iarna anului 2009, cargoul georgian Turgut S (90 de metri lungime, 13 metri lățime) s-a împotmolit în nisip și acolo a rămas. Cei care se află în Deltă și-și doresc să viziteze canalele cu barca pot închiria ambarcațiuni din Sulina sau Sfântu Gheorghe. Dacă ajungeți până la Insula Fericirii cu barca nu veți putea debarca, dar curioșii pot coborî în imediata ei vecinătate, deoarece apa este foarte mică. Cei care doresc sa viziteze canalele Deltei cu barca, pot închiria ambarcațiuni din Sulina sau Sfântu Gheorghe.
În luna iunie a acestui an, Insula Fericirii a fost locuită!
Firește, nu au fost vizitatori obișnuiți, ci un echipaj de radioamatori din străinătate. Unul dintre ei a povestit cât de greu i-a fost să obțină permisiunea de a ajunge pe insulă. Dar au reușit să ajungă acolo în luna iunie și să stea de luni până joi. Adică pentru câteva zile, insula a fost locuită. Însă surprizele pentru locuitori s-au ținut lanț. În timp ce se deplasau cu barca spre insulă, au realizat că nu pot ajunge cu ea până la mal, ci au fost nevoiți să se oprească la vreo 80 de metri distanță. Nu au avut încotro și au fost nevoiți să care toate echipamentele mergând în picioare pe fundul mării. Și-au montat apoi corturile și s-au pus pe treabă. Dar să nu vă imaginați măcar că misiunea lor a fost una simplă. Nicidecum – a bătut foarte tare vântul. Pe de-o parte a fost foarte bine așa, deoarece nu au avut parte de nici un țânțar. Pe de altă parte, din cauza vremii nefavorabile, nu s-au putut bucura nici de prezența păsărilor, care au preferat să zboare spre alte zone ale Deltei.

Primarul din Mangalia, făcut harcea-parcea de turiști

Odinioară mergeam foarte des în stațiunile din sudul litoralului. Uneori stăteam întreaga vară la Neptun sau la Olimp, iar aminitirile sunt încă vii în memoria mea. Locurile erau extrem de frumoase, exista curățenie și destul de multă atenție la nevoile celor din jurul tău. Adică nu-mi amintesc să fi văzut coceni de porumb fiert aruncați pe plajă, nici cutii de bere ”uitate” de turiști. În ce privește localurile, pe atunci încă existau chelneri școliți, care știau cum se aranjează o masă și cum se servește o sticlă cu vin. Farmecul stațiunilor din acea vreme mă fascina și mă relaxa în același timp. Neptun-Olimp era perla litroralului românesc, în vreme ce stațiunea Mamaia era prăfuită. Anii au trecut, iar lucrurile s-au schimbat radical. De-acum lumea care dispune de mulți bani dă fuga la Mamaia pentru a se distra, iar cei care nu au sau nu vor să arunce banii pe fereastră preferă să meargă în sud. Bine, despre Olimp nu sunt prea multe lucruri frumoase de spus, există multe hoteluri abandonate, altele funcționează în condiții precare. Neptunul, odinioară o stațiune frecventată de nemți, olandezi, italieni etc., a rămas la stadiul de stațiune bolnavă. Venus încearcă să devină o oază într-o mare năclăită și reușește într-o oarecare măsură. Saturnul are, de asemenea, câteva hoteluri arătoase dar ce folos dacă sunt atât de multe lucruri care dezamăgesc turiștii?  Nemulțumiri sunt cu nemiluita și, din fericire, există din ce în ce mai mulți oameni care nu vor să tacă și să accepte lucrurile așa cum sunt ele. Sunt români care vin în concediu și chiar își doresc să aibă parte de zile frumoase în prezența familiei și a prietenilor.

Un turist extrem de nemulțumit

Întâmplător, am intrat pe un site al Primăriei Mangalia, pe care am găsit mai multe postări. Negative, firește! Prima îi aparține unui turist din București, care s-a declarat foarte nemulțumit de condițiile pe care le-a găsit la malul mării.  Nu-mi permit să fac vreun comentariu, așa încât voi posta integral textul lui Adrian Colțea. ”0756.201.202 nu e numărul de telefon al Primarului, domnule primar Radu Cristian? 0747.299.129 nu este numărul la care răspunzi dumneata, domnule Mihai Angelescu, director executiv al Poliției locale? Nu sunt numerele astea postate pe site-ul Primăriei?!
Atunci de ce mă iei în râs, domnule primar, când te sun, nu răspunzi și când, în sfârșit, mă suni dumneata, mă întrebi pe mine cine sunt? Atunci de ce mă iei la misto, domnule director Angelescu, atunci când, la orele nopții te solicit să faci ordine și liniste în perimetrul hotelului Romanța din Neptun, unde am fost cazat între 13 și 20 iulie a.c.? Ca să nu sun în fiecare noapte (mai ales că eu la orele alea trebuia să dorm liniștit, netulburat de haitele de câini din perimetrul hotelului și al restaurantului Barchetta, și nu să sun la dumneata și a doua zi și a treia, și până la sfârșitul concediului). Nu eram venit la Neptun ca să mă iei dumneata la mișto, că nu am somn la ora 4 și jumătate, nu crezi?
Încercați să vă plimbați noaptea pe faleza stațiunii Saturn, între Aida și Diana, dacă luminează vreun bec, să mi-l dați să-l înghit. Fierbinte. Unde să mă plimb noaptea, domnule primar, pe strada principală, plină de mașinile patronilor de localuri sau ale șmecherilor din oraș?! Să merg cu batalionul? Cu plutonul de turiști? Pe un trotuar de doi metri? Ce distracție am în Stațiunile de la malul mării, domnule primar? Ce optiune am, alta decât să intru într-o cârciumă, cu copii cu tot, să îmi înec amarul de a fi fost păcălit încă un an, într-o halbă de bere? Ce parc de distracții e acela din orice stațiune,domnilor? Când ai de gând să reașezi pavelele de pe trotuar la același nivel, domnule primar? Sau să refaci scările de acces de la plajă la hotelurile Aida, Cupidon, Cleopatra, Narcis, Semiramis, Tosca. Vezi că le cunosc,  domnule primar? Că stau denivelate de zeci de ani, și ne rupem gleznele, domnule primar. Nu trebuie altele, trebuie puțină muncă, primăvara, pentru reașezarea lor și eventual înlocuirea celor sparte. Dacă nu crezi, la vara viitoare revin și ți le număr eu. Cu condiția să vii acolo să stăm de vorbă, eventual și cu alți turiști. Că ne rupem gleznele, primare! Cum ne transporți, primare, de la o stațiune la alta? Că poate eu stau în Venus, dar poate vreau să mă întâlnesc cu cineva care stă în Neptun. Cu microbuze a căror oră de retragere este la 11 seara?! Mă mir că nu dai și stingerea la ora 11!
Domnule Primar, domnilor edili, dacă noi nu v-am vizita, an de an, dacă nu ne-am încăpățâna să ne placă marea lângă care ne-am făcut vacanțe și concedii și unde avem amintiri dragi, dacă nu am reveni cu încăpățânare, an de an, voi și cu orașul vostru ați cădea de pe hartă. Nu ați fost în stare să aduceți gaze natural, care ar asigura încălzirea hotelurilor și ar prelungi sezonul cu multe săptămâni în toamnă. Nu vă interesează nici o linie ferată electrificată și modernizată, ca să nu facem o oră și jumătate(!!!!) până la Constanța. Da, vin cu trenul la mare, domnule primar, îmi las mașina acasă, ca să mă bucur de relaxare, să nu mă cert pe locul de parcare, ca acasă, să nu fiu tentat să alerg toată ziua prin alte locuri în căutare de ceva care să mă distreze, că de aia sunt în vacanță!
Nu vă interesează nimic. Voi știți că noi venim pentru că ne e dragă marea. Atâția câti venim, vă suntem suficienți. La ce bun să faci o școală de ospătari, de personal HORECA, de barmani, de recepționeri, de cameriste ca să avem și noi o servire profesionistă?  Merge și așa, primare! Noi tot venim, nu? Merge și cu îngălații care ne servesc cu mânecile murdare, cu cameriste care ne trezesc la ora 7, că ele atunci încep serviciul, cu recepționere care consideră tejgheaua aia un fel de masă de tribunal, unde ele au puterea absolută și exercita poliția turiștilor.
Ajunge, primare! Abia ai fost ales ,poate reales, nu știu încă, dar sfidarea la adresa turițtilor nu mai trebuie să continue. Să nu îmi spui că nu am eu treabă aici, că eu sunt cetățean al Bucureștiului. Am treabă aici, căci stă scris pe plăcuțele de la intrare în fiecare stațiune „stațiune de interes național”. Trebuie să însemne asta ceva, nu sunt numai vorbe goale. Așa că, la alegerile următoare, vei da examen în fața mea, a noastră, primare! Facebook e o rețea de socializare deosebit de bună, care și-a dovedit utilitatea în multe cazuri, care a făcut să cadă multe capete ce se credeau bine legate de trup. Nu îți mai permitem să îți bați joc de vacanțele noastre. Mizați întotdeauna că nu ne stricăm noi vacanțele certându-ne cu voi, mai ales că familiile trag de noi să nu ne implicăm, să încercăm să ne simțim bine câteva zile. Mizați pe faptul că, ajunși acasă, uităm și ne vedem de ale noastre. Apoi, anul următor, luam țeapă din nou. E timpul să înceteze asta. Te asigur, primare, că eu nu mai uit.  Și mă voi implica. Și nu vei avea liniște, primare, până când nu voi vedea că miști ceva în Mangalia și în stațiunile pe care le ai în administrare. Pentru că Mangalia și stațiunile aferente ne aparțin nouă, tuturor. Pentru că sunt DE INTERES NAȚIONAL, domnule primar Radu!
Adrian Coltea, București, telefon 0723909247, să nu te chinui să cauți în telefon în zilele de 13-20 iulie. Eu sunt cel pe care l-ai sunat și i-ai cerut să se recomande el întâi, ca să știi dacă are sens să-i vorbești cu respect.”

Să nu vă imaginați că este un singur mesaj

Pe data de 3 august, Klara Manolescu posta și ea un mesaj. Iată-l:”Treziți-vă, oameni buni, și apucați-vă de curățenie. Toate stațiunile de la Olimp la Mangalia arată jalnic, bălăriile au invadat totul, sunteți orbi? Ce fel de administrație faceți acolo, ce fel de oameni conduc această instituție? Primarule, felul în care se prezintă stațiunile reprezintă cartea ta de vizită. Gunoaiele cât casa sau împrăștiate peste tot, lipsa coșurilor de gunoi, iarba necosită, copaci netoaletați, lipsa toaletelor publice…dezolant și dezonorat. Să vă fie rușine, pentru că nu aveți nici o scuză!” Cele două mesaje au fost postate de ceva vreme, adică pe datele de 14 și 3 august. Nu știm dacă edilul Cristian Radu și colegii săi din Primărie le-au citit, dar mi-aș dori să cred că da și că acum încearcă să pritocească un răspuns. Însă, indiferent că le-au citit ori ba, cele două mesaje sunt dure – ele reprezintă opiniile a doi oameni total diferiți, care au trecut în interval de 11 zile prin aceleași stațiuni și au fost dezamăgiți de aproape tot ce au întâlnit. Dar dacă s-ar apuca să posteze toți turiștii care ajung pe aici? Noroc cu marea!!! Doar ea ne mai salvează.

Dezastrul de la Miristea. Satul cu opt oameni si 300 de câini

În comuna Mereni, situată la 35 km de Constanța se ajunge foarte ușor. Drumul până acolo se parcurge pe șosele asfaltate, aflate în perfectă stare. Sau, mă rog, aproape perfectă!  După ce ai depășit localitatea ce poartă numele comunei (din care fac parte patru sate, respectiv Mereni, Osmancea, Ciobănița și Miriștea), drumul se parcurge la fel de ușor spre satele Ciobănița și Osmancea. Dar dacă vrei să ajungi la Miriștea, nu există nici măcar un indicator rutier care să te îndrume în ce direcție trebuie să o apuci. Trebuie să te oprești în satul Mereni pentru a obține unele informații, pentru că altminteri te poți rătăci extrem de ușor. La câțiva km de ieșirea din localitate, se face un drum la stânga. Este asfaltat, așa că, în ciuda lipsei indicatorului rutier, își imaginezi că poți ajunge ușor în sat. Dar nu este nicidecum așa. Totul depinde de vreme – dacă vremea este bună, drumul din pământ care apare după mai puțin de un km de drum asfaltat, este în regulă, îți poți continua călătoria. Dacă afară plouă sau este ninsoare, este mai bine să te întorci din drum. Altminteri, mai ai de străbătut  o porțiune în care te afunzi din cauza noroaielor. Fără exagerare, este aproape imposibil să pătrunzi și cu vreo mașină de teren în localitate. Poate doar vreun camion să se încumete să pătrundă. Și nu este vreun sat fără câini. Nu, câinii chiar nu lipsesc. Dar oamenii sunt foarte puțini. De fapt  vorbim despre un sătuc care are mai puțin de 10 locuitori. Au rămas doar opt! Însă, pe vremuri, era localitatea care dădea numele comunei. Cum s-a ajuns aici?

A luat ființă în urmă cu sute de ani

Prin anul 1774, turcii și-au întemeiat localitate aici. Pe atunci, satul se numea Edilchioi. În scurt timp, oamenii au construit un sediu de primărie și o geamie. Pe atunci nu simțeau nevoia să ridice vreo școală, iar biserica nu trebuia să fie construită de către musulmani. Până la izbucnirea primului război mondial au trăit acolo în liniște. După anul 1916, reședința comunei s-a mutat la Mereni. La sfârșitul anilor 1920, a fost votată o nouă lege administrativ teritorială, iar numele localității s-a schimbat. Din Edilchioi a devenit Miriștea. Iar satul a continuat să se dezvolte. Prin anii 60, în localitate trăiau câteva sute de locuitori, în jur de 700. Se descurcau cum puteau, dar o duceau bine. Aveau pământ pe care să îl lucreze, creșteau animale. Între timp se construise și o școală cu clasele I-IV, așa că micuții învățau carte fără a-și face probleme. Din păcate, viața satului a devenit foarte dificilă după colectivizare. De fapt, ca a multor alte mii de sate din întreaga țară. Doar că satul Miriștea trebuia să fie desființat. Și asta pentru că agricultura era extrem de importantă, iar terenul de aici era foarte productiv. S-a început mai timid, prin desființarea CAP-ului. Apoi s-a desființat și școala. Potrivit  localnicilor cu care am stat de vorbă, au avut noroc cu revoluția din decembrie 1989, altfel satul ar fi dispărut de pe fața pămânutului. Deși mai avea doar patru case ce nu fuseseră distruse. Iar locuitori  mai erau foarte puțini.

Cum trăiesc acum oamenii

Am ajuns cu mare dificultate în sat. Nu știam toate amănuntele pe care vi le-am povestit mai devreme. Ne așteptam să găsim mai mulți oameni și să stăm de vorbă cu ei. Speram că sunt dornici să-și împărtășească experiențele cu niște nou-veniți curioși să le cunoască viața și preocupările. Am trecut pe lângă niște case în stadiu de prăbușire. Chiar credeam că nu sunt locuite, deoarece arătau jalnic, dar ne-au lămurit niște rufe spălate puse pe sârmă la uscat. Deci, acolo locuia cineva. Dar noi nu am dat de nimeni când am trecut prin zonă. Ceva mai încolo, la câteva sute de metri, am descoperit o casă care arăta mult mai bine. Adică se vedea că acolo locuia o familie mai mare și că se ocupau de gospodărie. La distanță am văzut un nene care mâna o turmă de capre. S-a apropiat de noi și am început să stăm de vorbă. Ne-a spus că îl cheamă Toma și că a refuzat să plece din sat deoarece acolo s-a născut și acolo își dorește să trăiască. ”E greu, nimic de zis! Când plouă rămânem acasă, că nu avem cu ce să circulăm. Nu avem mașină, dar cu căruța ne putem descurca atunci când e soare sau dacă plouă foarte puțin.” El ne-a spus că a rămas cu soția în sat, iar copiii i s-au mutat. Erau niște micuți cu el, dar omul spunea că sunt nepoții lui veniți în vacanță. Pe lângă copii erau și vreo trei câini de care m-am temut pentru că erau foarte gălăgioși. Nenea Toma m-a liniștit și mi-a spus să nu-mi fac griji, pentru că nu mușcă. Sunt doar neliniștiți pentru că trecusem pe acolo. Nu erau obișnuiți cu prea multă lume în jurul lor. Din curte a ieșit și soția lui, care și-a cerut scuze și ne-a spus că gătește și nu poate sta prea mult cu noi. Am încercat să aflăm cât mai multe lucruri despre viața lor, despre felul în care se descurcă într-o comunitate atât de mică. ”Ne descurcăm cum putem. Pe  vremuri aveam magazin în sat. Acum trebuie să mergem până la Mereni pentru a ne face cumpărături. Sau ne aduc copiii, când vin pe aici.”, ne-a spus nenea Toma. Tot el ne-a spus că dacă nu are cine să le facă cumpărături nu-i o problemă așa de mare. ”Face pâine nevasta mea, acasă. Dar avem niște vecini care trăiesc singuri, fără nevastă, așa că ei se descurcă mult mai greu.” Este bine că măcar au curent electric. Așa se mai descurcă cu rufele, mai au un televizor în fața căruia pot sta în serile lungi, aparatul de radio cântă fără încetare. Nu au telefoane fixe, dar fiecare deține un telefon mobil. La o margine a satului este cimitirul. Plin cu morminte ale celor ce au trăit acolo și s-au stins din viață. Satul Miriștea încă trăiește, dar numai grație oamenilor care au ales să-și ducă viața în niște condiții greu de imaginat. Din când în când, în special când e ziua morților, zona se mai aglomerează. Cei care au trăit aici vin să-și omagieze rudele. Așa se mai animă satul. În rest, mai apare câte cineva să lucreze pământul pentru care s-a dorit desființarea satului. După 1990, oamenii și-au recuperat  terenurile agricole, dar prea puțini se ocupă de ele. O parte a pământului a fost cumpărat de către o firmă, iar acolo mai sunt aduși oameni care să lucreze. Doar așa se mai animă satul. Uneori!

Primarul Silviu Florentin Gârea este total dezamăgit

Am dorit să aflăm și părerea primarului comunei Mereni față de situația din Miriștea. Spre stupefacția noastră, însă, omul ne-a dat niște vești extrem de triste. Ne-a spus că a fost recent în localitate, cu o echipă a ENEL, pentru a completa becurile lipsă și a rămas stupefiat de ceea ce a găsit în zonă. ”Este un sat uitat de lume. Un sat cu trei căsuțe, o vacă și foarte, foarte mulți câini. În zonă s-au adăpostit într-o casă părăsită niște țigani. Și au adunat vreo 300 de câini care umblă liberi. Dacă nu ești cu o mașină, te mănâncă de viu. Probabil  au niște contracte, adună câinii și apoi îi dau mai departe. Din păcate, noi nu avem instrumente juridice pentru a schimba lucrurile. Nici buget nu avem. Nimeni nu vrea să facă nimic. S-ar putea folosi otravă, dar nu-i voie. Câinii au drepturi, ei au dreptate, oamenii nu mai au dreptate. Pe nimeni nu doare cât de prost merg lucrurile. De aceea merge România așa cum merge. Pentru mine este abominabil ce am găsit aici. Este o indolență totală din partea multora”, ne-a declarat dezamăgit primarul Silviu Florentin Gârea.

SUTE DE CUPLURI ÎNCEARCĂ SĂ ADOPTE UN COPIL!

Fiecare familie trebuie să aibă copii, mai devreme sau mai târziu, în funcție de cum își dorește și-și permite. Așa am fost învățați de mici, așa este legea firii. Însă, în zilele noastre lucrurile s-au schimbat foarte mult și părerile sunt împărțite. Pe de-o parte, cei care au mulți urmași trăiesc, de regulă, în condiții greu de imaginat. Este adevărat că veniturile salariale (pentru cei care muncesc!) sunt limitate, ajutoarele pentru creșterea copiilor sunt și acestea foarte mici, iar micuții se dezvoltă într-un mediu plin de lipsuri de toate felurile. Și aici ne referim la condițiile normale de trai pe care avem pretenția că le-ar putea avea o familie împlinită. Numai că nu prea le are. Cei care, la rândul lor, nu au reușit să aibă un copil în primii ani după căsnicie, fac eforturi foarte mari pentru a adopta un bebeluș. Și există foarte multe cazuri, ba avem chiar exemple concrete ale unor familii care au adoptat copii și sunt foarte mulțumite de alegerea pe care au făcut-o, deși unii dintre cei mici sunt de etnie rromă. În cel de-al treilea rând, există familiile care au avut șansa de a avea câte unul sau doi copii, care trăiesc într-un mediu civilizat și au bani pentru a avea grijă de fiecare membru. Numărul celor din urmă este, din păcate, foarte mic în comparație cu celelalte cazuri expuse anterior. Pentru a vedea exact cum stau lucrurile, am stat de vorbă cu Roxana Onea, purtătorul de cuvânt al DGASPC. Ea ne-a spus că la ora actuală există sute de copii în centrele de plasament sau la asistenții maternali profesioniști. ”552 copii sunt în centre de plasament, din care 200 cu dizabilități, și 467 copii sunt plasați la asistenți maternali profesioniști”.

127 de familii din Constanța sunt apte pentru adopție

Probabil că numărul familiilor care își doresc să adopte un copil este mult mai mare, dar până la ora actuală doar 127 de familii din județul Constanța sunt atestate pentru adopție. Condițiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a obține un calificativ favorabil sunt destul de dure. Potrivit Roxanei Onea, la ora actuală sunt 44 de copii pentru care este deschisă procedura de adopție. Dintre aceștia, trei se află în centre de plasament, iar 41 sunt integrați în familii, la asistenții maternali profesioniști.  Cum spuneam, pașii pe care o familie trebuie să-i  îndeplinească pentru adopție sunt destul de întortocheați. Iată cum prevede legea că trebuie să se desfășoare adopțiile: La Biroul adopții, persoanele interesate obțin toate informațiile necesare pentru finalizarea adopției interne. Această etapă reprezintă etapa de informare. Apoi, familia doritoare primește lista documentelor necesare pentru întocmirea dosarului și mai apoi intră în perioada de evaluare premergătoare obținerii atesatului de familie/persoană aptă să adopte. Evaluarea socială înseamnă desfășurarea anchetei sociale în teren, verificarea condițiilor de locuit. Se face și o evaluare psihologică, care înseamnă perioada de testare psihologică și cursul de pregătire la care participă în mod obligatoriu. Acest curs este organizat de către specialiștii din cadrul Biroului Adopții, iar aici persoanele dornice să fie atestate primesc atât informații juridice și privind dezvoltarea abilităților parentale, cât și informații privitoare la profilul copilului adoptabil. Foarte interesant este faptul că avem și familii care au adoptat deja un copi, dar doresc să-și mărească familia. Potrivit Roxanei Onea, în județ există cinci astfel de cazuri.

Oare unde este mai bine pentru copii? În familii adoptive sau în grija statului?

Niciodată nu am crezut că voi fi în stare sau, mai degrabă, că voi avea motive să adresez o astfel de întrebare. În mod normal, copiii trăiesc o viață adevărată în cadrul unei familii, alături de părinți, frați și surori. Numai că, în zilele noastre, când viața este atât de grea, este dificil să dai un răspuns corect la o asemenea întrebare. Pe vremuri, străbunicii noștri proveneau din familii numeroase. Era în vogă expresia: unde merge suta, merge si mia. Cu alte cuvinte, copiii se creșteau unii pe alții, fără a apărea prea multe probleme. Mâncau ce apucau, se îmbrăcau unii de la alții, se încălțau la fel. Cunosc familii care au crecut și 13 copii, și toți sunt la casa lor, sunt oameni de nădejde în ciuda dificultăților avute în copilărie. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat radical. Știți că există familii muritoare de foame, care nu-și trimit copiii la școală pentru că nu au haine și îmbrăcăminte să le ofere, familii care trăiesc pur și simplu din alocația pe care micuții o primesc din partea statului. Adică din câteva zeci sau poate sute de lei pe lună. Și nu sunt puține, cum ar părea la o primă vedere. Dacă doriți să vedeți astfel de familii, vă îndemn să ieșiți din municipiile județului și să vă îndreptați atenția spre cartierele rău-famate ale orașelor sau în satele extrem de sărace. Surprizele ce vă vor fi oferite sunt departe de a fi imaginate. Dar copiii aflați în grija statului beneficiază de bani destul de mulți pentru cheltuieli. Astfel, pentru un copil normal dezvoltat care crește într-un centru de plasament se cheltuiesc lunar în medie 2463 de lei, iar pentru unul care este crescut într-o familie maternală suma de bani acordată de către stat este de 1904 lei. Adică în aceste centre, copiii beneficiază de tot ce-și doresc, mai puțin de dragoste adevărată de părinte. De regulă frații se adoptă împreună, dar pot fi adoptați și separat sau numai unul dintre ei. (De exemplu, în cazul în care unul are handicap, este puțin probabil să poată fi adoptat, deoarece familiile care adoptă își doresc copii sănătoși). Sunt însă multe cazuri în care copiii nu au pretendenți români care să-și dorească să-i înfieze. Pentru acești micuți, dacă adopția nu se poate încheia în România și au avut procedura deschisă în acest sens, se trece la etapa adopției internaționale. În județul nostru există trei complexe de servicii comunitare pentru copii cu dizabilități, centrul de plasament Traian, tot pentru copii cu dizabilități și 6 centre pentru copii cu dezvoltare normal, dintre care unul este Centrul Maternal Mangalia.

Părinții ar trebui să-și dea acordul pentru adopții

Uneori este dificil să obții acordul părinților care și-au abandonat copiii pentru ca aceștia să poată fi adoptați. Teoretic, legea îi obligă pe ambii părinți să își dea acordul. Dar există cazuri în care unul dintre părinți este necunoscut, declarat mort sau se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, este suficient consimțământul celuilalt părinte. Dacă ambii părinți se află într-una dintre aceste situații, adopția se poate încheia fără consimțământul lor. În cazul mamelor care și-au părăsit copiii în maternitate (pentru că există și astfel de cazuri, și nu sunt deloc puține), uneori acestea nu sunt de găsit sau dacă sunt, nu își dau întotdeauna acordul pentru adopție dar, dacă arată dezinteres față de minor, se poate demonstra acest lucru la promovarea deschiderii de procedură de adopție pentru copil.

ATLANTYKRON 2016 – INSULA INELUL DE PIATRĂ, NECUNOSCUTĂ DAR ARHIPLINĂ!

În judeţul Constanţa, în dreptul localității Capidava, există o micuță insulă, cu dimensiunea de circa 1 km pătrat, nelocuită și necunoscută turiștilor. Doar oamenii locului știu despre existența ei și o mână de iubitori ai naturii și ai tehnologiilor viitorului îndepărtat. Eu credeam că acest colt de paradis nu are nume, dar am constatat că m-am înșelat. Se numește insula Inelul de Piatră și, pentru câteva zile din an, este aproape neîncăpătoare. Totul a început în vara anului 1989, când aici s-a desfășurat prima ediție a Altantykron. Pare ciudat, dat fiind faptul că încă ne aflam în perioada regimului comunist. Și totuși, în vara acelui an a avut loc prima ediție a acestui festival, care a crescut an de an și s-a transformat într-o adevărată  academie. Între timp, aveam să realizăm să este vorba despre unicul eveniment de acest gen din lume. Și chiar merită!

Unde se află insula Inelul de Piatră?

După ce am străbătut o porțiune de drum pe malul Dunării, de la Cernavodă spre Capidava, am parcurs aproape 20 de km și am ajuns la vechea cetate antică. Acolo se lucrează și am fost uimită să constat că lucrările chiar se derulează destul de repede. Erau muncitori, dar nu am avut timp să ne oprim pentru a asta de vorbă cu ei și pentru a vedea ce fel de lucrări fac și când le vor termina. Noi am mers mai departe, încă vreun km și ne-am abătut de la șosea pe un drum de țară. Dar nu am parcurs cine știe ce distanță pentru că îndată ne-a apărut în fața ochilor o mare parcare plină de mașini. La câteva sute de metri de locul în care ne aflam se află o insulă necunoscută. Din câte am aflat, aceasta nu este trecută pe hărțile de navigație.  Se pare că localnicii i-au spus Inelul de Piatră și, în scurt timp aveam să aflu și motivul acestei denumiri. Este singura insula din zonă care nu s-a format din depuneri aluvionare, ci este din piatră. Ne-am urcat într-o lotcă și am ajuns în numai câteva minute pe peticul de pământ din mijlocul Dunării. Am fost fascinată de locul ce mi se ivea în fața ochilor. De regulă este o insula nelocuită, către care poate doar pescarii să se îndrepte.  Cu toate că nici ei nu cred că o fac prea des, având în vedere numeroasele locuri de pescuit care se află în zonă, dar și lacurile pline de pește din apropiere. Insula este fermecătoare, dominată de o pădure de sălcii și stejari. Dat fiind faptul că aici se desfășoară în fiecare an școala de vară Atlantykron, cei care participă la cursuri cunosc insula sub această denumire.

Sute de corturi au fost amplasate

Dacă pe tot parcursul anului insula este abandonată, vara, la începutul lunii august ea se animă și devine un loc al inteligenței, al oamenilor pasionați de futurologie, de cosmos, de științe mai puțin îmbrățișate de către oamenii zilelor noastre, dar fără de care viața noastră de zi cu zi ar fi mult mai săracă. Prima tabără care s-a desfășurat aici a fost coordonată de către Alexandru Mironov, un mare cărturar român, scriitor și fost secretar general al Comisiei Naționale UNESCO, de către profesorul Aurel Cărăşel, care a predat o bună bucată de vreme la Cernavodă, iar mai apoi s-a multat la Craiova, unde coordonează o școală de jurnalism, și de Sorin Repanovici, care este la ora actuală managerul și coordonatorul Academiei de vară.  Încă de cum am pășit pe insulă ne-au atras atenție sutele de corturi care au fost amplasate de către participanți. Și, pentru că vorbeam despre oamenii prezenți, trebuie să vă spun că sunt și extrem de tineri (nu știu câți ani are cel mai mic participant, dar cred că nu mai mult de 4), dar și vârstnici. Numai că aici vârsta nu are nici o importanță. Aici contează doar bucuria pe care o ai aflându-te într-un loc în care se desfășoară zeci de cursuri, cunoștințele pe care le ai și cele pe care îți dorești să le acumulezi. Deși insula nu are curent electric și nici alimentare cu apă, în aceste zile arată radical schimbată. Este lumină peste tot, au fost amplasate dușuri și wc-uri, este sonorizare pentru a auzi cursurile în orice loc te-ai afla și există extrem de multă veselie. Toată lumea este zâmbitoare și vorbăreață, fiecare știe câte ceva ce pentru restul este o necunoscută, iar școala neconvențională la care participă este mai elevată decât orice altă școală. Pentru că aici lumea învață fără a fi obligată de orele de cursuri. Este, de fapt, o altă față a umanității, a înfățișării oamenilor. Este unul dintre puținele locuri în care lumea nu se deosebește prin îmbrăcăminte diferită, nimeni nu are costum și cravată sau rochii vaporoase. Toți sunt îmbrăcați cât mai comod cu putință, iar pe primul loc este mintea și inteligența sclipitoare pe care am identificat-o în interiorul tuturor celor prezenți. Este aproape incredibil cum arată insula în restul anului și ce antene pentru Internet, roboți, telescoape, aparatură de radio-amatorism există aici în aceste zile. Pe parcursul desfășurării acestui eveniment, timp de 10 zile, există aduse în zonă trei bacuri ponton și restaurantul lui Petrișor Tănase, un maestru în arta culinară, care a amenajat un spațiu generos și oferă mâncare copioasă pentru cei prezenți. Nu este deloc de ignorat faptul că, în ciuda prezenței a sute de oameni, nu am văzut nici măcar o hârtie aruncată în jur. Toată lumea este extrem de civilizată și de atentă cu cei din jur.

Dar să revin la ediția din acest an

Anul acesta, la fel ca în toți ani în care s-a desfășurat manifestarea, sunt invitate personalizăţi din ştiinţă, cultură, artă şi sport atât din România, cât şi din Statele Unite, Irlanda şi Italia. La începuturi, un mic grup de tineri iubitori de Science Fiction a ales această insulă îndepărtată drept un loc ideal, deşi sălbatic, unde să se desfăşoare Tabăra anuală de SF. Era o ocazie minunată să studieze şi să înveţe unii de la ceilalţi. Timpul a trecut, condiţiile s-au schimbat, dar setea de cunoaştere şi de experienţe noi a rămas. După 10 ani, Tabăra s-a transformat într-o Şcoală de Vară. Tradiţia a continuat, având în fiecare an sprijinul unor autorități guvernamentale şi al unor organizaţii neguvernamentale din întreaga lume. In mod tradițional, Academia atrage şi implică instructori proeminenţi în domeniile lor din Europa şi din lume. Participarea acestor instructori, unii dintre cei mai buni, oferă o experienţă educativă şi de viaţă remarcabilă pentru tinerii care participă. La Academie, participanţii împărtăşesc nu numai ore de curs, dar şi experienţa de a trăi alături de aceşti specialişti, având ocazia de a fi în legătură cu ei şi de a învăţa despre multe aspecte ale vieţii în afara lecţiilor standard. Există de asemenea la faţa locului o echipă de organizare foarte bine structurată, care include coordonatori generali de programe, directori de logistică, coordonatori alternativi de programe, lideri de echipă şi echipe de securitate. Acest lucru asigură faptul că toate nevoile tinerilor care participă sunt înţelese şi rezolvate şi că au parte de o experienţă plăcută şi sigură. Iată lista participanților în calitate de invitați sau invitați virtual. Gr (r) dr. Dumitru Dorin Prunariu, Invitat Virtual, americanul Jacque Fresco Invitat Virtual,  Erisa K. Hines, USA, Invitat Virtual, Alexandru Mironov, fondator al programului Atlantykron,  Wargha Enayati, fondatorul Rețelei private de sănătate Regina Maria, medic specialist în cardiologie, dr. ing, Florin Munteanu, invitat virtual, Presedinte al  Centrului pentru Studii Complexe, Cristian Presură, dr. David Landerson, invitat virtual, chirurgul Radu Dop, Val Vîlcu, director al Agenției de presă DC News, prof.dr. Teodor Vasile, Președintele Asociației de Studii Esoterice, Feng Shui si Terapii Complementare, scriitori SF, Dan Farcas, matematician, informatician, cercetător al fenomenului OZN, Ana Nicolau, director al Editurii Nemira, Corneliu Chișu, invitat virtual, inginer și maior al Forțelor Canadiene, scriitorul Peter Moon, prof. dr. Leon Zăgrean, Seful Catedrei de Fiziologie a Universitatii de Medicina si Farmacie „Carol Davila“ București. Unii deja au participat la eveniment, alții urmează să fie ascultați în zilele următoare. În numerele viitoare ale ziarului nostru o să vă oferim interviuri cu oameni celebri dar tăcuți, care nu se evidențiază foarte mult în viața de zi cu zi, în ciuda calităților lor.

INTERVIU INFORMAL CU ALEXANDRU MIRONOV: ”LUMEA VREA SĂ ÎNVEȚE, PLANETA VREA SĂ MEARGĂ LA ȘCOALĂ!”

În acest an, Academia Atlantykron sărbătoreşte a 27-a ediţie, peste un sfert de secol de existenţă neîntreruptă. De-a lungul timpului, pe această insulă au trecut peste 13.000 de invitaţi, participanţi, organizatori. Printre cei mai importanţi ani ai Academiei Atlantykron s-au numărat 1999, când ediţia a fost dedicată Eclipsei totale de soare, 2000 – când insula a găzduit Eurocon, Convenţia Europeană de Science Fiction şi 2014 – când Academia a aniversat 25 de ani de existenţă. Pentru mine, însă, anul acesta a fost cel mai important, deoarece am ajuns acolo, am stat de vorbă cu oamenii, am fost impresionată de tot ceea ce am văzut și am auzit. După descrierea evenimentului, pe care am realizat-o într-un material anterior, începând de astăzi mă voi axa pe interviuri cu oameni care participă din convingere la acest eveniment. Iar primul interviu mi se pare imperios necesar să fie realizat cu Alexandru Mironov, unul dintre părintele fondator al Academiei Atlantykron, care a reușit să înființeze acest eveniment unic, devenit de anvergură, încă de pe vremea lui Ceaușescu. Nu știu cât de greu i-a fost să poată realiza acest eveniment, dar iată că, după 27 de ani, el continuă să existe, să capete cât mai mulți adepți și să beneficieze de recunoaștere internațională. Nu am reușit să ajungem la deschiderea acestui festival, așa încât interviul următor l-am realizat prin intermediul lui Traian Bădulescu.

Reporter: D-le Mironov, sunteți părintele fondator al acestei Academii. Cum vedeți începuturile, evoluția și transformarea acestui eveniment de-a lungul timpului?

Alexandru Mironov – Succesul este, pur și simplu, greu de procesat. Nu mă așteptam să ajungem la 300-400 de oameni în fiecare an și să-i vezi pe copii asistând la lecții dificile, de formare a caracterului, de genomică, de roboți, de energetică, tot ce vrei și ce nu vrei are succes în funcție de șarmul conferințelor.  Cred că asta e una dintre ciudatele școli de vară. Plus faptul că totul se petrece în mijlocul naturii, că oamenii sunt degajați, în costum de baie. Vin și străini. Uite, avem în fața noastră o doamnă din Irlanda care-și ține cursurile în engleză. Da, toată lumea știe engleză. E o demonstrație că, într-adevăr, copiii și tinerii vor să meargă la școală tot timpul, dar să nu se strige catalogul, să nu se pună note rele, să nu se pună absențe, fiecare să învețe ce vrea el sau ea să învețe. Cred că asta este cheia succesului. Plus ceea ce se leagă, un aer special, așa, asociativitate e prea puțin spus. Un fel de prietenie care ne leagă. Și, vă dați seama că pe aici au trecut în 27 de ani, probabil peste 13.000 de copii și tineri care astăzi sunt, la rândul lor, părinți și care vin aici cu copiii lor. Anul ăsta e o invazie de mititei. Sunt mici, aleargă dintr-o parte în alta. Nu știu dacă le intră ceva în cap, dar le intră precis. Și la secția de roboți pentru cei mici e locul cel mai evident cu ceea ce se întâmplă aici. Sunt 10-15 copilași claie peste grămadă, care îmbină piese între ele ca să le iasă nu știu ce robot vor ei.

Rep. – Vă rog să punctați câteva repere din istoria Atlantykron-ului, pe care le considerați d-voastră ca fiind marcante. Ne gândim la eclipsă, la personalități marcante care au venit aici de-a lungul timpului..

Alexandru Mironov – Eu aș spune că anul 1989 este un an de reper. Pe atunci, clasa profesorului Aurel Cărășel, din care face parte și Sorin Repanovici, a venit pentru prima dată pe insulă. Atunci s-a hotărât, de fapt nu s-a hotărât, ci s-a propus: ia să ducem  mai departe asta, a fost așa de interesant dar necrezând  că vom reuși, le-am propus să ne întâlnim aici în anul 2000. Ei bine, au trecut anii 1991, 1992 și am ajuns pe insulă în anul 2000. În anul acela am primit vizita lui Johnatan Cowie, venit de la Londra, fost participant al cartării din ADN și pe care l-am adus aici. A fost de tot hazul. Călătoria a fost foarte interesantă. Cu cât ieșeam din București și treceam prin Bărăgan ca, mai apoi, să urcăm de la Cernavodă spre Hârșova, cu atât mai mult el se tot mira. Unde mergem, ce vom face, dar ăia o să înțeleagă ce spun eu? O să înțeleagă engleza, o să înțeleagă genetica? Și omul a desfășurat aici două hărți subțiri, imense ale ADN-ului, pe care le-am desfășurat între doi plopi. A explicat cum e ADN-ul, toată insula a venit la prezentarea lui. Erau cel puțin 200 de oameni. Iar el a constatat cu surpriză și nu numai că toată lumea înțelege englezește, dar că toată lumea înțelegea ce spunea el. Erau pregătiți, aveau cultură, că o cenzură specială îi face să vină aici pe cei care au capacitatea specială de a înțelege ce se întâmplă aici. Asta este una. Apoi, faptul că în anul 2000 a fost Eurocon, un congres european al scriitorilor de Sience Fiction, la care a participat un premiat ale cărui lucrări se vând în 10-20 de milioane de exemplare –  Joe Haldeman. Astfel, l-am și întrebat atunci, la o emisiune pe care am făcut-o la TVR, mă, tu-ți dai seama se impact ai? Nu, mi-a zis el, dar cred că se prefăcea, nu cred că am așa mare influență. Cum să nu ai? Scrii 10 milioane de cărți cu Războiul etern, care este un roman teribil antirăzboi, o carte profund pașnică. Și el a fost aici. A mai fost și Robert Sheckley, chiar cu un an înainte să dispară, un  scriitor de prima mână.  Sunt mari scriitori, mari înseamnă scriitori cu o piață foarte mare, așa se măsoară în America. Dar noi, care ținem seama și de părerea criticului literar, spunem chiar scriitor de foarte bună literatură, care chiar a contribuit la schimbarea lumii.

Rep. – Eu îmi amintesc că Robert Sheckley, care a venit aici în 2001, era președintele Societății Americane de SF….

Alexandru Mironov – Da, ei se schimbă acolo foarte mult. Nu știu dacă aspectul acesta contează. Contează cine îi citește, câtă lume îi citește. Mă rog, aici au venit mulți oameni de știință. Hobana al nostru a fost, apoi a venit Norman Spinrad. Am avut foarte important momentul în care m-am hotărât ca, dincolo de SF, să punem mai multă știință, să le îmbinăm. Și a ieșit un instrument grozav de bun, zic eu, pentru educație civilizatoare, profund civilizatoare. Și știință, și artă și literatură și s-a așezat aici, în timp, o entitate, o instituție ad-hoc, în care nu semnăm nici un fel de hârtie.

Rep. – Dar să revenim la ediția din acest an. Cum vi se pare?

Alexandru Mironov – Este în creștere perfectă. Cum spunea soția lui Croco (unul dintre vechii participanți), e din ce în ce mai interesant. E o lume foarte mică, cea de care vă spun, e o lume mică care a fost deja din anul 2 aici. Sunt cei care sunt fanii fenomenului și sunt și fanii veterani, care merită tot respectul. Plus profesorii care sunt din ce în ce mai adaptați fenomenului. Fenomen care se poate traduce prin: lumea vrea să învețe, planeta vrea să meargă la școală!

Rep. – La un moment dat ne gândeam că, dacă aveam Atlantykron în 2001 și se scria proză despre Atlantykron 2010, îl vedeți și în anul 2020? Îl vedeți preluat și de alte generații din viitor?

Alexandru Mironov – Eu cred că, după 2050, la fel ca și Delta Dunării va fi acoperit de o carapace de plastic transparent și va rămâne așa protejat pentru câteva zeci de ani. După care, așa cum îmi imaginez, se va tranforma într-o aeronavă care va decola într-o bună zi, cu toți participanții la bord, spre o destinație necunoscută spre care merge Cosmosul.