Amintiri din copilaria mea.... Nu ma compar cu ....Creanga

Stiu sigur ca viata noastra este influentata de unele hotarari, care ne apartin sau nu. Stiu asigur ca puteam sa fiu violonist sau dirijor sau ceva in viata muzicala daca, in clasa a v-a, as fi trecut peste decizia parintilor mei si as fi mers la liceul de muzica unde fusesem acceptata. Eram in clasa a iv-a cand a venit la scoala o comisie de la Liceul de Arta, care cauta viitori elevi. La acel moment am fost admisi doi elevi, eu impreuna cu un coleg. Vina nu mi-a apartinut; parintii mei au ajuns la concluzia ca sunt prea mica sa fac naveta de cativa km pentru a merge la acea scoala. Tot raul spre bine, s-ar putea spune! Nu am devenit muzician, cu toate ca mi-ar fi placut asa de mult. Nu a fost sa fie! Mai apoi au fost alegeri pentru functia de comandant (cu platosa galbena!) al unitatii, in fapt al scolii la care invatam. Cum-necum, am fost aleasa cu majoritate de voturi, desi eram numai in clasa a vi-a. Nu stiu cum a fost acel an si ce anume am facut in aceasta calitate, dar ideea nu era asta! Anul urmator, adica in clasa a vii-a, am mers la scoala nr.9, cu profil sportiv. Nu a contat ca eram sef de unitate la scoala pe care o paraseam. Stiam ce imi doresc! Si acolo am dat examen (ca noi am dat examene peste examene!) si l-am, luat. Am inceput sa fac atletism, lucru care mi-a placut foarte mult si mi-a priit! Au trecut doi ani minunati si am terminat acea parte a vietii. Am ramas insa cu niste prietene minunate. Pe unele (foarte putine, ce-i drept) le am in continuare. Ba chiar, cea mai buna prietena isi are seva in acea perioada, lucru de care nu pot decat sa fiu fericita si... mandra, in acelasi timp. A venit perioada de liceu, cand stiam ca vreau sa fac chimie. Am dat examen, l-am luat si am ajuns elev la chimie. Ce-i drept, ma batea gandul sa urmez medicina, vis care m-a urmarit vreo trei ani. Dar, incet-incet, mi-am schimbat visul si am ajuns la ... chimie textila. Insa mai este pana atunci.... In liceu m-am lasat dusa de val si am trecut prin el cu bine. Am luat ceva mentiuni, dar nu m-am strofocat foarte mult sa invat de 10. Cu toate acestea, in clasa a x-a, cand aveam examen de treapta pe care l-am luat cu bine, am suferit enorm deoarece cateva dintre cele mai bune prietene ale mele au fost nevoite sa mearga la alt liceu. Satisfactia mea teribila este insa alta: ele mi-au ramas prietene, chiar si dupa ani! Imi amintesc doua intamplari frumoase din liceu, ambele din ultimul an: 1. cred ca eram in trimestrul al ii-lea cand , impreuna cu cativa colegi de clasa (de fapt erau colege, ca baieti au fost doar 7 in toata clasa, am luat decizia de a sta de vorba cu profesorii. Fara prea multe emotii (va asigur ca atunci, ca si acum, la acea varsta ai rareori emotii!) ne-am dus in cancelarie si ne-am spus punctul de vedere. Adica nu ne permiteam sa invatam prea mult pentru istorie, geografie sau stiu eu ce alte materii.Noi aveam de invatat la chimie, matematica, fizica, romana. Cam atat, motiv pentru care ceream indulgenta profesorilor acelor materii la care nu ne puteam pregati prea mult. Cu cat elan ne-am dus la cancelarie, atat de dezamagiti am revenit in clasa. Discutia cu profesorii s-a dovedit a fi inutila. Nu se putea pune problema in acest fel. Noi insa ne facuseram datoria pe care o consideram atat de importanta. Al doilea subiect despre care imi aduc aminte extrem de bine este cel din 13 iunie, ultima zi de scoala. In acea zi m-a anuntat diriginta ca, impreuna cu alti doi colegi, o fata si un baiat din alte clase (eram vreo 10 clase de a xii-a)vom duce si vom preda cheia liceului. Mi-a spus sa pregatesc cateva cuvinte pe care le voi rosti in fata colegilor din toate clasele. Pregatiri nu am facut iar emotii aveam foarte multe. Cu toate asteam, am spus cateva cuvinte, mi-am incurajat colegii si i-am rugat pe cei mai mici sa aiba grija ce vor face, ca de ei depinde totul, intregul lor viitor. Hmmmm.... parca m-am schimbat prea mult in ultima perioada! A urmat apoi facultatea din Iasi, de unde am extrem de multe amintiri: oameni, profesori, materii, cursuri, laboratoare, seminarii, locuri de neuitat. Imi amintesc prima mea iesire intr-un sat din fundul judetului Vaslui. O colega de am se hotarase sa renunte la facultate si sa se casatoreasca cu un preot, care slujea in satul ei. Pentru prima oara in viata mea am vazut sate sarace, extrem de sarace, am rabdat foame ore in sir, pana s-a pus masa si am atras oprobiul intregii comunitati prin faptul ca eram fumatoare! Batranii satului nu vazusera in viata lor femei fumand! Lucru pe care ni l-au si spus, dealtfel! Insa pentru noi mu a contat prea mult, fumam deja de prea multa vreme ca sa ni se mai para important punctul lor de vedere. Cred ca m-am lasat prea mult influentata de vremea de afara, de zapada, de viscol, de cod rosu sau cum o mai fi la ora asta! Ajunge cat am scris astazi. POate maine sau in alta zi voi continua sa depan aminitiri atat de vechi si de placute pentru mine.

Cine cauta, gaseste solutii!

Am toate motivele sa fiu extrem de trista: ia sa vedem de ce! Pai, mama e bolnava, internata in spital, eu ma simt foarte rau, afara e vreme cainoasa, bate vantul, e frig si ploua. Sunt sigura ca, peste cateva ore va ninge si vremea va continua s fie rece si urata. Si cu toate astea vreau sa ma simt bine, vreau sa imi tresalte inima de bucurie. Nu stiu din ce motiv, dar asta vreau cu toate ca cei din jurul meu, de aproape sau de la distanta, simt cu totul altceva. Ce e de facut, atunci? Nu intreb pe nimeni, nici macar pe mine - imi las doar inima sa zburde cum vrea ea. Si stiu ca totul va fi bine, cat se poate de repede. Inca se vorbeste la televizor, pe absolut toate posturile care au stiri (sau, mai exact, si stiri!) despre accidentul aviatic in urma caruia si-au pierdut viata Adrian Iovan si Aura Ion. Cat de simplu spus: au murit cei doi A.I. .... Imi face placere sa constat ca aproape toata lumea care are un cuvant de spus, un cuvant important, fireste!, crede ca este cazul sa se implice societatea in tot ceea ce facem. De acord, fireste! Dar... apare un mare dar la orizont! E bine sa facem cu totii ceva, sa simtim la unison, sa ne dorim ca viata noastra sa fie mai simpla si mai buna, dar trebuie ca cel ce va coordona activitatea noastra sa stie ce face. Iar intrebarea mea exact asta este: cine va putea sa dea tonul cetelor care suntem? Caci, fara nici o ezitare pot spune ca suntem multi, suntem diferiti si gandim in foarte multe feluri. Nu suntem la fel, nici macar doi oameni nu sunt la fel, in ciuda a zeci, sute sau poate chiar mii de ganduri comune. Ne asemenam, dar ne si diferentiem foarte mult. Ceea ce mie mi se pare extrem de important, este aproape egal cu zero pentru un vecin sau un om de pe strada. Le fel si pentru altii, de fapt pentru toti. Dar nu trebuie sa uitam ca toti, chiar cred ca absolut toti, vrem sa traim intr-o lume curata, frumoasa, simtita. Depinde numai de noi sa stim cum vrem sa arate aceasta lume. Unii se vor orienta spre tari straine, in care au fost vizitatori. Imi place sa cred so vreau sa cred ca s-au comportat in strainatate la fel cum o fac si acasa. Imi place sa cred ca toti oamenii pe care i-am vazut prin tarile in care m-am fatait se comporta si aici la fel ca "dincolo". Sincera sa fiu, vreau sa cred acest lucru, dar nu cred ca este posibil. Romanii merg in strainatate in vacante, de cele mai multe ori, si se comporta ca atare. Ca in vacanta! Au bani, au cazare la hotel, mananca la restaurant. Cei mai multi dintre noi, cand pleaca peste granita, in special in tari mai indepartate, se plimba cu transportul in comun. Nu-si permit sa dea banii pe taxiuri. Si nu e vorba de bani, si de a-si permite sa ii cheltuiasca, ci de locurile care pot si trebuie sa fie vizitate. E mult mai comod sa circuli cu autobuzul intr-un oras strain: vezi strazile, vezi oamenii, vezi obiectivele turistice. La care mai apoi cobori, pentru a le vizita pe indelete. Acolo esti un om de bun-simt, te comporti civilizat, in masaura in care ai fost educat sa fii civilizat. Dar cand revii in tara, ce mai conteza? Te mai plimbi cu autobuzul???? Ha, ha, ha ..... ei bine, nu. In autobuz sunt foarte multi pensionari, rareori tineri. Iar daca sunt tineri, te uiti la ei si iti dai seama din ce cauza circula cu autobuzul. Dintr-un singur motiv: ca nu au un autoturism in care sa-si suie repede curul atunci cand se grabesc undeva. Adica, in permanenta! Deci, am ajuns la concluzia ca trebuie sa ne schimbam cu totii. Nu am retete clare, pentru ca acestea nu pot exista. Suntem atat de diferiti unii de altii! Dar este la indemana noastra sa gasim o solutie echitabila, care sa ne serveasca tuturor! Tot ce trebuie este sa vedem in ce caruta ne aflam, cine trage de ea. Ca daca asteptam sa fim trasi si dusi dintr-o parte in alta, atunci ne meritam soarta. Vor mai muri oameni, si in accidente aviatice, si in accidente de tren si, cele mai multe victime, din accidente rutiere. Si ne vom uita blazati la stiri si ne vom spune in gand: s-a mai dus unul dintre noi! Insa in acest ritm, vom muri din ce in ce mai multi, in niste accidente bizare (sau obisnuite, la un moment-dat). Este timpul sa reactionam, important este sa stim cum sa o facem. Si sunt sigura ca nu vom face nimic reactionand ca pana acum; adica asteptand sa treaca vremea. In felul acesta dam rand zilelor si ne vom trezi foarte tarziu, cand nu vom mai putea face nimic, pentru ca orice am face ar fi zadarnic! Chiar nu vreau sa ajungem in acele vremuri. Chiar cred ca trebuie si ca putem sa zambim in fiecare zi. Depinde numai de noi sa ne gasim motive! Dar e cazul sa ne mobilizam! Nu credeti ca este cazul sa nu mai asistam la evenimente triste cum sunt cele din aceste zile?

Jurnalisti si ... jurnalisti

Dupa o perioada destul de lunga in care nu am citit nici un ziar, din motive de zile libere, de sarbatori, in care cheful de noutati s-a diminuat considerabil, am incercat astazi sa citesc ceva noutati importante despre orasul meu si tara in care traiesc. Nimic important nu am gasit. Si m-am intrebat daca intr-adevar nu s-a intamplat nimic adevarat in aceste zile. Imi este tare greu sa cred acest lucru, dar cred ca marea majoritate a jurnalistilor a trait in acelasi mod ca oricare dintre romani. Adica fiecare a avut parte de sarbatori in care s-a simtit cat a putut de bine. Si am stat sa fac un bilant, care mie mi-a iesit, dar celor care acum sunt in presa nu le prea da nota de trecere. Pe vremuri, jurnalistii erau impartiti in doua: o parte dintre ei lucrau de Craciun, cealalta parte lucra de Revelion. Iar cand spun ca lucra, chiar lucra. Subiectele de presa erau ca in orice alta perioada a anului: bune. Ma intreb ce s-a intamplat in acesti ani, iar raspunsul nu-mi este deloc pe plac. Am avut un vechi coleg, iar astazi imi este bun prieten, care avea o expresie celebra: "Daca ar fi sa omoare toti jurnalistii, multi dintre ei ar muri nevinovati!". Digerati expresia si va asigur ca o veti intelege! Nu vreau sa vorbesc despre subiectele "facaturi" care ne-au fost oferite spre lecturare. Nu am potenta necesara unui astfel de subiect. Insa mi-am amintit ca, in curand, va avea loc un eveniment devenit deja celebru, respectiv 10 oameni de valoare pentru Constanta. Acest concurs are mai multe categorii de oameni care pot primi voturi si deveni castigatori; printre ele se numara medici si multe alte categorii la care nu ma pricep. Motiv pntru care nu ma amestec. Printre oamenii de valoare din Constanta se numara si categoria jurnalisti (cel putin asa banuiesc ca se numeste!). Minunat! Era cazul ca aceasta profesie sa fie recunoscuta si apreciata la justa ei valoare. Dar am ramas nedumerita de numele pe care le-am regasit pe aceasta lista. Foarte putini jurnalisti cu o activitate omogena. Impliniti profesional! Cu foarte multe cunostinte in mai multe domenii de activitate; jurnalisti deplini, cu alte cuvinte. Am recunoscut printre numele vazute pe cel al lui Feri Predescu. Da! Face presa de mai bine de 20 de ani, a facut presa scrisa, radio si televiziune. Ea merita un astfel de titlu. Pe lista mai este Alina Vasiliu, un nume cu rezonanta in presa constanteana. De asemenea, am regasit numele Alinei Ghencea, de asemenea o jurnalista reputata. Cat despre celelalte nume, imi cer mii de scuze acelora ce se vor simti lezati de cuvintele mele, dar unele imi sunt complet necunoscute, altii sunt jurnalisti de scurta vreme si s-au limitat la unul sau doua domenii de care sa raspunda. Ori, cel putin in opinia mea, pentru a fi un jurnalist recunoscut trebuie sa ai niscaiva vechime si sa fi maturat judetul asta in lung si in lat, pe mai multe domenii de activitate. Un jurnalist care aspira la un astfel de titlu (sau macar spera ca il va primi odata si odata) trebuie sa aiba "vana". Si foarte putini o au! Fac zilnic revista presei si stiu exact despre ce vorbesc. Sa nu-mi dea nimeni cu un glont in cap, ca mor nevinovata. Nu se mai face presa de ani de zile. Nici in Romania (mai putin cateva ziare din Bucuresti), nici in Constanta. Si este mare pacat! Sunt atat de multe probleme care nu au nici o legatura cu politica. Ca observ ca asta e o mare problema. Ziarele noastre au deja amprenta amplasata asupra lor, motiv pentru care este limpede si vizibil cu ochii intredeschisi.. Succes tuturor si astept cu nerabdare numararea voturilor! Cine stie voteaza si cine voteaza ar fi bine sa stie!

Eu cu prostii nu vorbeste.... in memoriam, Vio

A trecut timpul, s-a dus ceva vreme de cand Vio nu mai este printre noi dar sunt sigura ca toti cei care l-au cunoscut nu l-au uitat. In memoria lui, repostez textul pe care l-am scris (si pe care il simt si acum la fel) in ziua in care el s-a stins: Azi de dimineata m-a sunat o fosta colega si prietena care mi-a dat o veste foarte, foarte trista. Viorel Felician a incetat sa mai lupte cu boala. Nu a mai avut puterea sa o faca! Si cred ca nici nu a mai vrut - i-a ajuns suferinta nemeritata pe care a indurat-o in ultimul an si jumatate! Cred ca toate pacatele pe care le-a avut i-au fost sterse cu aceasta teribila durere fizica si, sunt sigura, sufleteasca. Nu e usor sa fii bolnav irecuperabil si sa stii ca, in orice clipa, e posibil sa nu mai apuci ziua de maine. Sa stii ca astazi poate fi ultima zi pe care o mai traiesti! Vio nu era superstitios si, cu toate astea, a murit intr-o zi de 13! Nu l-am vazut din luna ianuarie, de cand Claudiu Val si-a lansat o carte si Vio a tinut sa fie de fata chiar daca era foarte bolnav si foarte slabit. Dupa aceea ne-am auzit la telefon; se mutase la Macin si imi spunea ca s-a ingrasat cateva kg bune si se simte foarte bine departe de zumzetul si de nebunia orasului care nu-ti permite sa traiesti, ci te traieste el pe tine. In goana nebuna a timpului, nu ne-am mai auzit de atunci, iar mai apoi starea lui s-a inrautatit. Nu a vrut sa-l vada nimeni bolnav si slabit; era exact modul lui de a ne arata ca ii pasa de noi. Cred ca nu suporta ideea ca privirile noastre, ale fostilor lui colegi si prieteni vor fi triste si vor trada compasiunea. Stiu ca nu am sa-l mai vad vreodata, nu in lumea asta, cel putin, dar pot spune cu mana pe inima ca mi-a infrumusetat si mi-a imbogatit viata. Sutele de ore pe care le-am petrecut impreuna vor ramane vii in sufletul meu. Nu voi uita nici discutiile despre orice pe care le-am purtat cu el, nici usurinta cu care vorbea despre moarte. Cu toate astea, Vio a fost un mare iubitor de viata; era dedicat familiei, isi iubea foarte mult sotia si fiul, iubea natura, iubea sportul (cat a fost sanatos, a fost prezent la fiecare Cros de 1 decembrie si nu numai). Un amalgam de ganduri ma copleseste; ce pot spune despre un om cu care am lucrat aproape 10 ani, cu care am mancat si am stat de vorba de atatea ori, cu care am impartasit bucurii si necazuri? Pot doar sa nu uit! Si nu voi uita! In special, imi voi aminti mereu expresia lui favorita: "Eu cu prostii nu vorbeste!". Prostia omeneasca l-a disperat si, din pacate, a avut din plin parte de ea. Ca noi toti, dealtfel! De alegeri era intotdeauna nemultumit de rezultate. Era total dezorientat si-mi spunea: "cum naiba au iesit astia, ca nimeni din jurul meu, familie, prieteni, cunoscuti nu i-au votat!" Nu era usor sa il conving ca nu a furat nimeni alegerile, ci doar ca grupul lui de cunoscuti si prieteni este de o anumita factura, total diferita de cea a multimii care pune stampila. Iata o mostra: "O bagare, o votare! -Ti-ai bagat ma? -Da, mi-am bagat. Oile in saivan, pentru iarna. -Nu asta, ma, eu te intreb daca ti-ai bagat… -Pai nu-ti spusei? Mi-am bagat fanul in sura, sa aiba si vaca mea ceva de mancare peste iarna. -Bre, da’ greu e cap mai esti. Eu te intreb daca ti-ai bagat… -Prea ma iei asa repede. Ai putintica rabdare, ca-ti spui tot. Mi-am bagat varza la murat, mi-am bagat cartofii in beci, mi-am bagat branza la putini si soacra la racoare, pe perioada nedeterminata. Ca nu puteam s-o mai tin in casa. Am inceput sa facem focul si ne era teama sa nu se imputa. Asa ca am dus-o la locul ei de odihna vesnica. Si in rest mi-am cam bagat tot ce era de bagat la adapost de prin batatura, ca acum vine viforul si zapada. Si atunci o sa stau la gura cuptorului, o sa bag cate un lemn in soba si din cand in cand o sa mai bag in gura un carnat, o muratura, o felie de bostan copt si ce-o mai fi prin camara aceea in care toata vara si toata toamna am tot bagat. Ca sa am acum, la venirea iernii. -Mai omule, eu te intreb daca ai fost azi la scoala, ca sa-ti bagi… -Nu, ca m-am cam sfadit cu profesoara, si nu-mi mai bag nasul in afacerile de la scoala. -Lasa, ba, ca nu de nevasta-ta, profesoara, te intrebam eu cu bagatul, ci de votare. -A, de votare zici tu! Pai, cand a cantat cocosul, pe la trei jumate, m-am dus, am descuiat scoala, i-am trezit pe jandarm si pe paznic, am aprins luminile, am facut focul prin clase si pana sa ne incalzim noi la o cafeluta, au si inceput sa navaleasca alegatorii. Ca azi s-a nimerit sa fie zi de targ la Targu, si voiau toti sa plece pe la cumparaturi. Si ca sa nu vina cu capsa pusa sau chiar beti pulbere de pe la targ, mai bine au venit de dimineata, la vot. Ca daca e omul asupra unui pahar de vin, voteaza altfel, mai adevarat… -Pai bine, asa zi, ca acum mai vii acasa, dar cu cine ai votat? Ca daca-mi spui tu primul, iti spun si eu, dupa aia, mai vecine, mai. -Nu prea poci sa-ti spui, una la mana, ca votul e secret, doi la mana, ca nu stiu ce e in capul tau, si trei, ca nu vreau. Dar sa fii sigur ca am votat cum trebuie. Am votat cu ai nostri, cum altfel? Felician PETRARU" Vin sarbatorile; in fiecare an, Vio era Mos Craciun - avea si pelerina lui mosu', si caciula lui. Cat despre barba, ei bine, ea era naturala! Ii placea sa inveseleasca copiii. Poate si pentru ca el nu a avut cea mai fericita copilarie. Iata ce scria in decembrie 2008, in urma cu 4 ani: "Moasa Craciun! Cica la o gradinita oarecare de prin orasul acesta minunat parintii au angajat un mos care sa faca protocolul oferirii de daruri copilasilor aferenti respectivului stabiliment. Dar dintr-o impardonabila eroare de greseala mosul deja arvunit nu s-a mai putut deplasa in timp util la locul desfasurarii evenimentului. Asa ca la moment el a fost inlocuit cu o baba. Adica cu o moasa. Costumata adecvat traditiei, roba lunga rosie, cizme negre, caciulita si barba din dotare, moasa, adica baba, nu a prea catadicsit sa adaste in prezenta copiilor, fiindca era cam pe fuga. Mai avea si alte angajamente de efectuat in decursul aceleiasi zile, la ore destul de apropiate. Ca atare, pe la mijlocul petrecerii copiilor, baba, adica moasa, si-a cam luat sacul la spinare si talpasita spre alte gradinite care si ele duceau lipsa de mosi. Nu inainte de a percepe comisionul prestarii de servicii calificate pe post de mos! Parintii, mai indulgenti fata de conditia din ziua de azi a muncitorului roman, au inchis ochii si au deschis larg buzunarul, dar copiii… Cei care nu apucasera sa sada macar doua secunde in poala mosului s-au simtit frustrati, mintiti si inselati, iar ceilalti s-au amuzat copios, mai ales atunci cand mosul, adica moasa, a plecat cu mantia fluturanda, de sub care se vedeau, in loc de pantaloni, niste fuste crete. Probabil ca astfel copiii vor trage invataminte pertinente despre diferenta dintre mos si baba, virtual si real, traditie si compromitere. Suntem la sarbatori, si asta ne ocupa mult timp! Felician PETRARU" Mi-as dori ca toti oamenii din lume sa ii citeasca scrierile lui si-mi pare foarte rau ca nu a reusit sa scrie cartile pe care le avea in plan. Poate se va gasi cineva sa adune intr-o lucrare mai ampla articolele publicate de el in revista Tomis si editorialele din ziarul Observator. Cred ca Vio ar merita acest lucru, spre aducere aminte. Nu-mi curg lacrimile pe obraz (nu-mi mai curg, de fapt), dar sufletul meu plange. Voi incerca, de dragul lui Viorel Felician (care, de fiecare 1 martie ne aducea cate un buchetel de viorele... cum altfel?) sa nu plang. Stiu ca nu ar vrea, a spus-o de multe ori. Daca era dupa el, la inmormantarea lui ar trebui sa fim veseli. Dar stiu ca fiecare om care l-a cunoscut va plange si, in acelasi timp va zambi. Va fi recunoscator lui Dumnezeu ca i l-a scos in cale pe Vio, sa-i faca viata mai frumoasa. Eu, una, sunt recunoscatoare! Adio, Vio! Stiu ca, de acolo de Sus, ne vei urmari si te vei distra copios cand vom calca in strachini! Si -ti vei spune in barba: "ti-am zis eu...".