Certoza di Pavia, un castel nestiut de romani

Stiu ca ar fi trebuit sa scriu despre Como, acolo unde am ajuns in seara ce a urmat vizitei de la Bellagio, dar ma simt mult mai bine daca scriu despre Certoza di Pavia. Astazi ma simt mult mai confortabil sa povestesc despre aceasta vizita care m-a rascolit foarte mult. Initial stabilisem sa vizitam Pavia. Stiam inca de acasa despre acest oras extrem de vechi (care a fost infiintat pe la anul 200 i. C.), care  a fost cu multa vreme in urma (in perioada anilor 500-775d.C.) capitala regiunii nordice a Italiei. Si l-am vazut, insa va voi povesti mai tarziu despre aceasta experienta. Acum ma voi opri asupra Certozei di Pavia, unde se afla o manastire foarte veche, extrem de frumoasa si vizitata de multi turisti. Am plecat dimineata din Milano, pentru a vizita cele doua orasele situate la sud, la o distanta de circa 35 km. Drumul cu trenul a fost minunat si a durat vreo jumatate de ora; mai intai am oprit in gara din Certoza di Pavia. O gara ratacita parca pe un camp, cu doar cateva cladiri in jur. In departare am zarit turlele manastirii si am stiut ca intr-acolo trebuie sa mergem. Pe jos! Si, cu toate ca parea foarte aproape, cand am ajuns in apropierea manastirii am realizat ca ne aflam exact in spatele ei, iar intrarea se facea exact din directia opusa. Asa ca ne-am pus pe mers... si am mers ocolind manastirea. In jur era camp si miros de iarba; la ceva distanta se vedeau niste localitati micute dar tulburatoare. Stiti ce inseamna un sat in Italia de nord? Inseamna exact tot confortul de pe lume, incepand cu gaze naturale, cu apa, cu drumuri asfaltate si cu o liniste mormantala, deranjata doar de masinile care treceau pe strada din cand in cand. Drumul pe langa manastire a fost fascinant; imaginati-va niste ziduri de peste trei metri inaltime, peste care nu aveai cum sa vezi ceva! Dupa vreo jumatate de ora, am ajuns in fata manastirii. Trecand peste farmecul ei vazut din afara, ne-am trezit ca, pentru cateva ore, manastirea nu se poate vizita! Calugarii care se ocupa de acest loc aveau pauza de masa si de rugaciune, iar intrarea in incinta ne era oprita. Manastirea are pauza intre11.30 si 14.30! Asadar, cu o tristete nedisimulata, am stabilit sa pierdem vremea prin zona, prin satele din jur pentru a vedea despre ce este vorba. Si primul sat de langa manastire poarta acelasi nume, Certoza di Pavia. Are aproape 5.000 de locuitori, insa noi am vazut doar vreo 2-3 la ora la care ne aflam in zona. Chiar credeam ca acolo traiesc mult mai putini oameni! Ne-am fatait pe stradutele inguste ale localitatii si am cautat un magazin sau un restaurant; desi erau si una si alta, nimic nu era deschis. Acolo se parea ca fiecare traieste dupa bunul sau plac, facand exact ceea ce doreste si cand doreste! Am cautat statiile de autobuz si orele de circulatie dar a fost inutil in sensul in care nu circula nimic pana dupa amiaza. Asa ca, vrand-nevrand, am fost obligati sa ne plimbam prin acea micuta comuna foarte cunoscuta in Italia, dar total nestiuta in Romania. Si nu ne-a parut rau; am vazut teren arabil lucrat, am vazut un sat cu aspect de oras, prin prisma constructiilor si a dotarilor din zona. Sunt sigura ca toti locuitorii apti de munca au servicii fie la Pavia, fie la Milano, pentru ca distantele sunt aproape nesemnificative.
Intr-un final, am descoperit, aproape de incinta manastirii, o terasa si un bar unde ne-am incarcat bateriile fizice in asteptarea orei de redeschidere a manastirii. Si, chiar daca am stat trei ore, pe atunci spuneam ca a fost de pomana, insa ulterior am descoperit farmecul acelei zone si am constatat ce frumuseti rurale poate avea acea zona. Cum spuneam, dupa trei ore de fataiala, am reusit sa intram in sfarsit la manastire. De afara pare imensa, dar nimic nu se compara cu farmecul din interior. Nimic din afara nu vorbeste despre Musollini, care a fost descoperit aici in anul 1946 aici, invelit in doi saci de plastic. Evident, era mort. Si nici inauntru nu-ti povesteste nimeni; descoperi acest lucru citind ulterior in site-uri specializate. Dar sa revin la manastirea in sine - a fost construita in intervalul 1400-1460, de catre Gian Visconti. (Spre regretul meu, nici acum nu pot posta poze, daca doriti puteti viziona pe internet!. In curte interioara, extrem de curata si spatioasa, te simti ca un copil foarte mic aflat in vizita. Pe de-o parte pentru ca totul este foarte inalt, iar pe de alta parte avand in vedere multimea de lucruri pe care le ai de vazut si de retinut!
Pana sa ajungi sa intri in manastire, in curte exista mai multe magazinase cu diferite lucruri. Atat mancare, ceea ce inseamna gemuri de casa si compoturi, cat si bautura, adica vin de casa, dar si diferite legume puse la borcan; in alte magazinase mici am descoperit vederi si carti despre aceasta zona. In curtea interioara am vazut o moara veche, foarte veche si frumoasa. Desi totul era fermecator, toate cuvintele au disparut in clipa in care am intrat in incinta.
Manastirea are o inaltime greu de estimat - cert este ca e foarte inalta si, plimbandu-te ai impresia ca esti un pitic care vrea sa asimilieze cat mai mult.
Manastirea este impunatoare si impresionanta; peretii au picturi fascinante, iar geamurile sunt cu vitralii. In incinta se afla mai multe morminte elegant amplasate; cel mai impresionant mi s-a parut a fi cel in care a fost ingropat Gian Visconti, intemeietorul manastirii. Mai sunt doua moriminte elegante, care au apartinut urmasilor lui Visconti, dar acestea sunt neterminate.
Picturile din manastire sunt de natura a te bulversa complet; iti trebuie foarte multa atentie pentru a le privi si a ramane cu ceva impresii; din pacate, in incinta nu se pot face poze, asa ca tot ceea ce poti spune este ceea ce ai simtit. Iar eu am simtit foarte multe in aceasta manastire - pozele sunt minunate si s-au mentinut perfecte in ciuda trecerii sutelor de ani. Dupa ce am petrecut aproape o ora in manastire, ghidul - care era foarte atent la numarul de vizitatori - ne-a condus spre iesire. Asta ni s-a parut nou la acel moment - e drept ca ieseam din manastire, dar ne indreptam spre chiliile din curtea interioara si spre uriasa zona plina de flori si verdeata. Fiecare chilie - si cred ca erau cateva sute - avea atat incaperea, cat si o curte interioara dotata cu un mic rezervor de apa. Erau si flori in aceste curti interioare, in care nu puteai intra decat daca aveai cheia incaperii. Sau a celei alaturate, deoarece era un complex functional intre doua chilii.
La iesire am rasuflat usurati; nu ne baricadase nimeni in incinta acestei minunate manastiri foarte vechi si foarte frumoase. Cu toate ca nu stiu daca ne displacea asa de mult!
De la manastire am fost obligati sa refacem drumul pana la gara. Aici, dupa o asteptare de vreo jumatate de ora, am avut o legatura cu trenul spre Pavia. Minunat drum, minunata alegere de vacanta!